Singur, dar de partea lui Dumnezeu – devoțional din 1 Împărați 18

Dacă ar fi să sintetizăm 1 Împărați 18 într-un singur cuvânt, cred că acesta ar fi cuvântul „confruntare.” Îl avem aici pe temerarul profet Ilie care, în perioada de cea mai mare decadență, are curajul să confrunte, de unul singur, păcatul poporului, în frunte cu împăratul său. Să facem câteva observații pe marginea acestui text.

În primul rând, observăm cât de adâncă era căderea poporului. Nu doar că poporul se întorsese spre dumnezei străini, dar Izabela, împărăteasa străină, începuse un amplu program de eliminare a profeților Domnului. V. 4 ne vorbește despre momentul în care „a nimicit Izabela pe proorocii Domnului”, iar v. 13 despre momentul când Izabela „a ucis proorocii Domnului.”  Închinarea înaintea adevăratului Dumnezeu nu era doar neglijată, dar era și condamnată. Realitatea șocantă este că lucrurile acestea se petrec în mijlocul poporului lui Dumnezeu.

În al doilea rând, observăm că și în aceste vremuri Dumnezeu își are oamenii lui. Ilie profetul este, evident, unul dintre ei. Dar, pe lângă Ilie, îl descoperim aici pe Obadia care, surprinzător, era „mai marele casei” lui Ahab (v. 3). În ciuda persecuției lansate de Izabela și Ahab și a terorii instituite de aceștia, „Obadia se temea mult de Domnul” (vezi v. 3). Deși, într-un sens era, și el cuprins de teamă (vezi dialogul care urmează cu Ilie); teama de Dumnezeu este mai mare și învinge celelalte temeri. Astfel, Obadia își va folosi poziția, influența și resursele pentru a salva o parte dintre profeții Domnului, atunci când Izabela plănuise să îi lichideze. Dumnezeu Își are întotdeauna oamenii Săi, chiar în locurile unde ne-am aștepta cel mai puțin. De pildă, în Filipeni, epistolă pe care tocmai am citit-o, apostolul Pavel menționează „sfinții care trimit sănătate, mai ales cei din casa Cezarului” (4:22). Un alt exemplu, superb în felul lui, este acela al moașelor din Egipt, care se tem mai mult de Dumnezeu decât de porunca nedreaptă a împăratului și aleg să nu ucidă copiii evreilor (vezi Exodul 1). Chiar și istoria recentă ne oferă multe astfel de exemple.

În al treilea rând, observăm curajul lui Ilie. Acesta are tăria de a sta singur, în fața întregului popor, ca reprezentant al lui Dumnezeu (vezi v. 24: „tot poporul a răspuns (…)”). Așa cum spuneam într-un devoțional de acum câteva săptămâni, măsura curajului nostru este verificată în momentul în care rămânem singuri în luptă. În umblarea prin pustiul acestei lumi vom experimenta astfel de momente și trebuie să fim pregătiți să le facem față. Noe s-a aflat în aceeași postură. Iosua și Caleb au confruntat poporul și cele zece iscoade. Domnul nostru a fost părăsit de toți ucenicii. La fel și apostolul Pavel care constată, împăcat totuși, „La întâiul meu răspuns de apărare nimeni n-a fost cu mine, ci toți m-au părăsit” (2 Timotei 4:16).

În al patrulea rând, observăm, și aici și în multe alte situații, că puterea lui Ilie stă în rugăciune. Ilie se roagă pentru ca focul să se coboare pe altar. Ilie stăruie, mai târziu, în rugăciune, ca ploaia să vină. Acest exemplu va fi invocat peste sute de ani, de Iacov, ca o încurajare pentru ca și noi, la rândul nostru, să ne rugăm: „Ilie era un om supus acelorași slăbiciuni ca și noi; și s-a rugat cu stăruință să nu plouă și n-a plouat deloc în țară trei ani și șase luni. Apoi s-a rugat din nou și cerul a dat ploaie și pământul și-a dat rodul” (Iacov 5:17-18).

În al cincilea rând, chiar și cei mai temerari oameni ai lui Dumnezeu se luptă cu momente de descurajare și deznădejde. După confruntarea dramatică de pe Carmel, Ilie cere Domnului să îi curme viața și lupta, dar acest episod face parte deja din textul care va fi citit mâine…