Sindromul Rasputin. Sau cum poţi trăi în păcat şi să predici despre neprihănire.

Hristos vorbeşte de oameni care au făcut minuni, care au prorocit, care au scos draci, care au predicat cu râvnă mare şi care totuşi vor fi aruncaţi în întunericul de afară. De ce? Pentru că au iubit şi fărădelegea. Au trăit în păcat. Nu există îndoială că aşa ceva se poate întâmpla cu adevărat, chiar dacă uneori avem impresia că lumea noastră trebuie descrisă doarîn alb sau negru. Deşi nu ar trebui ca din acelaşi izvor să iasă şi apă dulce şi apă sărată, realitatea este că – la oameni – se poate.

Pavel vorbeşte despre predicatori care predică din duh de ceartă, din slavă deşartă şi ne spune că până şi slujitorii diavolului se pot transforma în slujitori ai neprihănirii. Iuda vorbeşte despre „stânci ascunse’’, despre slujitori contrafăcuţi, camuflaţi, pe care masele de credincioşi – sedați de cuvintele lor dulci – îi idolatrizează şi îi poartă din loc în loc, cum poartă ţăranii ursul iarna, din sat în sat. Celebritatea are farmecul ei!

Se poate să trăieşti în păcat şi, în acelaşi timp, să slujeşti în aşa fel încât masele să te idolatrizeze, să nu vadă realitatea în care trăieşti şi, chiar dacă o (între)văd, să nu o accepte. Predicatorii vedetă şi-au dezvoltat în timp tehnici împrumutate din lumea iluzioniştilor şi a magicienilor. Ei vând iluzii, care doar simulează Adevărul. Masele îi cred fără să cerceteze realitatea şi îi apără cu patos, chiar dacă dovezile împotriva lor sunt mai mult decât evidente.

Totuşi, cum se poate ca cel ce trăieşte în păcat să-i scoată pe alţii din păcat? Responsabil de tărăşenia asta este ceea ce eu numesc „sindromul Rasputin’’. Să mă explic.

Rasputin (1869 – 1916) a fost un mistic rus, apropiat al țarului Nicolae şi al ţarinei Alexandra, care a fost denumit şi „călugărul nebun’’. Se spune despre el că ar fi avut puteri miraculoase. Printre altele, s-a spus că l-ar fi vindecat – prin puterea rugăciunii şi a credinţei – chiar pe copilul țarului, care suferea de hemofilie. Alţii îl socoteau un fel de profet. Individul acesta a avut mare succes printre aristocratele vremii, pe care le ajuta să experimenteze harul iertării. Rasputin susţinea că pentru a experimenta harul iertării trebuie să experimentezi păcatul, aşa că îşi ajuta discipolele să păcătuiască, culcându-se cu ele. După ce comiteau păcatul se pocăiau, atât el, cât şi femeile cu care experimenta tot felul de orgii sexuale. El spunea că smerenia poate fi atinsă doar prin autopervertire. Adică experimentarea pervertirii te ajută să-ţi dai seama de nimicnicia ta, de păcătoşenia inimii tale şi lucrul acesta va produce în tine un puternic sentiment de smerenie.

Dobândirea harului divin prin afundarea în păcat a fost una dintre învăţăturile lui fundamentale. Ciudat personaj! În cele din urmă a fost asasinat.

Sindromul Rasputin dezvoltă în unii slujitori ai altarului un puternic sentiment de nimicnicie personală. Ei devin conştienţi de mârşăvenia lor sufletească, îşi dau seama cât sunt de depravaţi şi aleargă la har. Harul devine pentru ei un refugiu sentimental şi sursa predicării lor. Şi chiar dacă uită că „harul ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti”, ei abuzează de har, crezând că dacă Dumnezeu mântuieşte oameni prin ei – o puternică dovadă a lucrării harului, nu-i așa? – harul  îi va exonera, în cele din urmă, de orice vină.

Ei îşi scuză păcătoşenia pervertind argumentul lui Pavel: „când sunt slab atunci sunt tare’’. În realitate ei nu experimentează harul, ci doar un sentiment de repulsie față de propria persoană. Cei din exterior confundă adesea umilinţa (sau, mă rog, ce o fi ea) şi sensibilitatea lor emoțională cu adevăratele virtuţi creştine. Diferenţa este foarte subtilă şi greu de sesizat, pentru că doar Dumnezeu cunoaşte pe deplin inima şi gândurile omului. Noi le cunoaştem când e prea târziu şi când păcatul a devenit deja public.

Labirintul ciudat al emoţiilor noastre ne poartă uneori prin hăuri spirituale extrem de complicate. Riscăm să credem propriile iluzii, să considerăm vinovăţia produsa de sindromul Rasputin o virtute şi sentimentul de nimicnicie ca fiind adevărata smerenie. Harul nu lucrează aşa! El ne scoate din lanțurile fărădelegii, ne eliberează şi ne pune lângă Hristos. În lumină. În îmbrățișarea Sfintei Treimi.