Siguranța din râsul unui tată

Unele lucruri nu trebuie luate în derâdere, cum ar fi promisiunile lui Dumnezeu. Trebuie să râzi împreună cu El, niciodată de El. Gândiți-vă la Avraam și Sara – la început au râs de ceea ce le-a spus Dumnezeu, dar până la urmă, ei au fost ținta glumei. A fost o glumă bună din toate punctele de vedere.

Dumnezeu le promisese un fiu la bătrânețe. Era o binecuvântare mult nădăjduită, dăruită după ce trecuse de mult posibilitatea împlinirii ei. Însă, când au auzit vestea, au râs – și nu de bucurie. Chiar dacă nu a fost un râs batjocoritor, nu era nici departe. “Dumnezeu a zis lui Avraam: <<Să nu mai chemi Sarai pe nevastă-ta Sarai, ci numele ei să fie Sara. Eu o voi binecuvânta şi îţi voi da un fiu din ea; da, o voi binecuvânta şi ea va fi mama unor neamuri întregi; chiar împăraţi de noroade vor ieşi din ea.>> Avraam s-a aruncat cu faţa la pământ şi a râs, căci a zis în inima lui: <<Săi se mai nască oare un fiu unui bărbat de o sută de ani? Şi să mai nască oare Sara la nouăzeci de ani?>>” (Geneza 17:15-17)

Nu ni se spune dacă Avraam a râs zgomotos sau doar pentru sine însuși. Însă râsul său nu semnifică bucurie pentru vestea pe care o aștepta de atâta vreme. Râde deoarece bunul simț îi spune că e ridicol pentru un om bătrân ca el să aibă copii.

Chicotitul Sarei

Când Sara aude vestea, râde și ea la rândul ei, iar în cazul ei nu există nicio îndoială că râde zgomotos.

Dumnezeu ii spune lui Avraam: “<<La anul pe vremea aceasta, Mă voi întoarce negreşit la tine şi iată că Sara, nevastă-ta, va avea un fiu.>> Sara asculta la uşa cortului care era înapoia lui.

Sara a râs în sine, zicând: <<Acum, când am îmbătrânit, să mai am pofte? Domnul meu bărbatul de asemenea este bătrân.>> Domnul a zis lui Avraam: <<Pentru ce a râs Sara?>>” (Geneza 18:10, 12–13). Dumnezeu întreabă retoric: “Este oare ceva prea greu pentru Domnul?” (Geneza 18:14). Stânjenită de gafa făcută, Sara neagă că ar fi râs, însă Dumnezeu nu se lasă convins. De fapt, va ridiculiza râsul ei și al lui Avraam, spunându-le să-și numească fiul Isaac, care înseamnă “râset” (Geneza 17:19) – la fel ca în zicala care spune: “Cine râde la urmă, râde mai bine.”

Dumnezeu nu este singurul care râde la sfârșit; o vedem pe Sara alăturându-i-se, râzând de bucurie la absurditatea binecuvântării primite. “Şi Sara a zis: <<Dumnezeu m-a făcut de râs: oricine va auzi va râde de mine.>> Şi a adăugat: <<Cine s-ar fi gândit să spună lui Avraam că Sara va da ţâţă la copii? Şi totuşi i-am născut un fiu la bătrâneţe!>>” (Geneza 21:6,7)

Cand nemulțumirea chicotește

Am redus caracterul batjocoritor al râsului în vremurile noastre. Presupun că e din cauza egalitarianismului: nimeni nu ar trebui să se simtă prost sau să se râdă pe seama lui. Totuși, cred că Dumnezeu știe mai multe despre râs decât noi. Simtiți auto-critica din râsul de pe urmă al Sarei? A fost smerită și se bucură. Poate că există o lecție pentru fiecare: cei ce râd de ei înșiși alături de Dumnezeu, râd cel mai bine.

Mi-a fost greu să găsesc referințe biblice la râsul lui Dumnezeu fără să detectez puțină batjocură în el. De exemplu: “Cel ce şade în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei.” (Psalm 2:4). Dumnezeu râde de împărații nesăbuiți care complotează împotriva Lui. Verticalitatea acestui fapt nu poate fi separată de înțelesul ei. Dacă nu ai privi în jos, nu ar fi nimic de râs.

Taților, lumile noastre mici par neimportante pe lângă master-planul lui Dumnezeu. Însă ele sunt microcosmosuri, versiuni minuscule ale planului măreț. Asta înseamnă că lumile noastre mici ar putea și ar trebui să reflecte ceea ce vedem în Psalmul 2, mai ales când vine vorba de casele noastre și de datoria noastră de tați. Râsul unui tată ar trebui să aibă puțină batjocură în el.

Dacă credeți că e o exagerare, vă voi prezenta un personaj literar care m-a ajutat să fac legătura dintre râsul lui Dumnezeu și râsul unui tată. Este Tom Bombadil, acel personaj enigmatic faimos din “Frăția inelului” de J.R.R. Tolkien.

Râsul stăpânului

Căsuța lui Tom nu este pe marginea potecii bătătorite, ci destul de departe de ochii lumii. Râde batjocoritor de Peter Jackson și de oricine crede că a trebuit să fie lăsat pe dinafară din ecranizarea cărții și trăiește mulțumit între Pădurea Bătrână și Gruiurile Gorgane.

Dacă nu ai citit cărțile lui Tolkien și ai văzut doar filmul lui Jackson, probabil nu ai idee despre cine vorbesc. Sunt sigur că Tom nu se supără să fie trecut cu vederea de către Jackson (sau de tine). Este un pustnic și ușor de uitat, chiar și Elrond uită de el. Însă dacă Tom și-ar dori atenție, atunci ar fi greu de ignorat, pentru că este una dintre cele mai puternice creaturi ale Pământului de Mijloc. Da, ai citit bine. Poate este chiar mai puternic decât Sauron, Stăpânul Inelelor.

Cum pot să spun asta? Îl trădează râsul. Râsul și faptul că soția lui, Goldberry, spune că el e stăpânul. Nimeni nu-l poate prinde, scapă din orice laț, râzând în tot acest timp. Râde de Bătrânul Om-Salcie, când îi salvează pe Merry și Pippin din brațele lui ucigase. Râde chiar și cand îi salvează pe hobbiți de Arătaniile Gorganelor, duhuri ale întunericului.

Râsul său nu e maniacal sau răzbunător, deși într-o anumită măsură, se simțea amenințat de aceste creaturi groaznice. Râsul său este încântător – și nu ne putem abține să nu râdem cu el. Este ca și cum s-ar fi aplecat să se joace cu niște copii. Când puterile lumii se umflă în pene și încearcă să-i vină de hac cu toată forța lor, el îi întoarce cu susul în jos, arătându-le slăbiciunea și râde de ei. Apoi le ciufulește parul. (Trimite Arătaniile Gorgane în camera lor dincolo de marginile lumii pentru a aștepta judecata finală, într-atât de rău se purtaseră.)

Însă cel mai dramatic episod în care Tom își dovedește vrednicia este timpul petrecut la masă cu hobbiții. Se întâmpla la sfârșitul unei zile lungi și ploioase, iar Tom poruncește dintr-o dată: “Arată-mi inelul cel prețios!”. Atunci Frodo, spre surprinderea lui, ia inelul din ascunzătoare și i-l dă lui Tom fără ezitare. Ce se întâmplă în continuare îi surprinde pe toți cei așezați la masă (precum și pe cititori).

Tom își bate joc de Inel și de făcătorul său. Îl pune în dreptul ochiului său, amintindu-ne de Ochiul lui Sauron, apoi râde. Apoi, petrece inelul peste vârful “degetului său mic”, râzând din nou. Și, spre mirarea tuturor, nu dispare! Apoi, aruncă Inelul în aer – și Inelul dispare! Apoi, se apleacă în față și i-l dă înapoi lui Frodo zâmbind, ca un unchi care a făcut un truc de magie pentru a-și amuza și uimi nepoții. Nimeni nu-l poate prinde pe bătrânul Tom – nici chiar Stăpânul Inelelor.

Bucuria unui tată

Râsul unui tată este mai bogat și mai plin de însemnătate decât își imaginează majoritatea oamenilor. Cred că nici cea mai înfierată feministă nu se poate abține să nu zâmbească când un tată râde. Voioșia poate ușura situația și unge mecanismele sociale. Însă vreau să spun ceva mai mult decât atât – ceva în concordanță cu Tom Bombadil și Psalmul 2.

Batjocura unui tată poate liniști familia. Când râde de obstacole, de obstacolele vieții, ale economiei, o căldură a siguranței se așterne peste toți cei aflați în căminul lui.

Evident, lucrul de care râde trebuie să fie un lucru demn de luat în râs. În caz contrar, râsul său va fi forțat și fără putere (râsul anemic va mări anxietatea din atmosferă). Numai râsul stăpânului poate aduce pace supușilor săi, râsul unui om puternic, mai periculos decât pericolele cu care are de-a face.

Pentru a le da un sentiment de siguranță celor care sunt în grija ta, trebuie să știi cum să îi protejezi. Un râs disprețuitor nu se bazează pe platitudini motivaționale, ci pe putere adevărată.

Secretul puterii unui tată, chiar și în bărbații cei mai capabili, este Dumnezeu Însuși. El este dătătorul puterii fizice și mentale; iar când acestea slăbesc, El rămâne stânca încrederii unui tată, deoarece chiar și atunci când tații eșuează, Dumnezeu nu o face.

De Ziua Tatălui, să-i lăudăm pe tați pentru râsul încrezător. Și mai mult, pe Tatăl ceresc. La fel ca Goldberry, soțiile, mireasa lui Cristos, să fie în stare să le spune micilor hobbiți: “Nu vă temeți de nimic! În seara asta sunteți sub acoperișul tatălui vostru.”

C.R. Wiley, DesiringGod

Sursa foto: Photo by LOGAN WEAVER | @LGNWVR on Unsplash