Și totuși, de dragul cui? – meditație din Matei 6

În Matei capitolul 6, Domnul nostru Isus Hristos ne învață, printre altele, că trebuie să ne trăim viața de dragul lui Dumnezeu. Atunci când ne rugăm, primul lucru pe care ar trebui să îl cerem este ca Numele Tatălui să fie sfințit: „Tatăl nostru care ești în ceruri! Sfințească-se Numele Tău!” (v. 9). Aceasta ar trebui să fie pasiunea cea mai arzătoare, preocuparea cea mai puternică. Aici este esența!

Doar că noi, adeseori, uităm tocmai lucrurile esențiale! Dumnezeu alunecă undeva în fundalul vieții noastre, iar pasiunea noastră este direcționată în altă parte. În mod ciudat, lucrul acesta nu se petrece doar în activitățile noastre practice, cotidiene, la lucru sau în timp ce vedem de treburile casei, ci și în timpul acelor activități pe care noi le calificăm ca fiind eminamente spirituale, cum ar fi rugăciunea, postul sau dărnicia.

„Cum? Este posibil să te rogi uitând de Dumnezeu?”
„Da!”, spune Domnul nostru. „Când vă rugați, să nu fiți ca fățarnicii cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi și la colțurile ulițelor, pentru ca să fie văzuți de oameni. Adevărat vă spun că și-au luat răsplata” (v. 7).

Da, ne putem ruga de dragul oamenilor, nu de dragul lui Dumnezeu. De fapt, ne rugăm tot de dragul nostru. Înfometați de recunoaștere, ne plasăm rugăciunea în acele contexte în care să fim văzuți și apreciați. Rugăciunea nu mai devine acea experiență a întâlnirii cu Tatăl ceresc, experiență care smerește și transformă, ci doar un prilej pentru gonflarea sinelui. Nu mai este Dumnezeu Cel Înălțat și cunoscut, ci noi suntem cei care pășim cu îndrăzneală în lumina reflectoarelor. El nu mai este decât prilejul afirmării noastre de sine.

Același lucru se poate petrece în orice alt act al închinării. Facem pe supărații atunci când postim, ca să fim întrebați ce e cu noi și să putem să expunem oamenilor strădaniile noastre spirituale, în speranța că vom fi apreciați așa cum se cuvine. Dăruim oamenilor bunurile noastre materiale, dar de fapt, ne dăruim nouă notorietate și apreciere. Ne facem că hrănim săracii, dar, de fapt hrănim ego-urile noastre înfometate.

Ignorarea lui Dumnezeu tocmai în mijlocul acelor acte pe care pretindem că le facem de dragul Lui este una dintre cele mai mari ofense pe care I le putem aduce. Nu degeaba avertiza Asaf, în psalmul 50:22: „Luați seama dar, voi care uitați pe Dumnezeu, ca nu cumva să vă sfâșii și să nu fie nimeni să vă scape” (Psalmul 50:22).

Soluția? Ah, ajungem din nou la teama de Dumnezeu, acea conștientizare permanentă că ne trăim viețile înaintea Lui!