Și totuși, de ce ai merge la biserică? Mai ales că… (1)

Obiecția trebuie tratată cu seriozitate și nu ar trebui evitată sau eliminată cu o mișcare disprețuitoare de mână. Relațiile din cadrul bisericii pot deveni dificile și tensionate. Profunzimea rănilor va fi pe măsura așteptărilor, iar acestea sunt mari atunci când vine vorba despre biserică. Aceasta ar trebui să fie, prin definiție, o comunitate plină de dragoste, bunătate și îngăduință răbdătoare. Este legitim să așteptăm acest lucru de la biserică. Dacă nici aici nu găsim acea dragoste autentică, atunci unde am putea spera să o găsim?

Și totuși, ce faci atunci când ești dezamăgit sau rănit? Una dintre ispite este să te retragi. Poate fi vorba despre o retragere completă care include inclusiv solicitarea radierii numelui tău de pe lista de membri sau ceea ce aș numi o retragere parțială, în sensul că vei continua să mergi, dar o vei face rar și fără implicare practică sau emoțională.

Dacă ești dezamăgit de biserică, te înțeleg. Cei mai mulți am trecut pe acolo. Ba chiar s-ar putea să ai dreptate, iar motivele dezamăgirii tale să fie bine întemeiate. Totuși, nu cred că retragerea este soluția. În cele ce urmează, nu încerc să rezolv problemele nimănui. Fiecare situația este complexă, delicată, sensibilă… Ceea ce voi încerca însă este pun lucrurile în perspectiva potrivită. Înainte de a lua hotărâri radicale, trebuie să ținem seama de câteva aspecte.

În primul rând, biserica nu este o comunitate perfectă. (Și nici nu ar trebui să pretindă că este!) Biserica se află în mijlocul unui proces al devenirii. Biserica se îndreaptă spre desăvârșire, dar nu va ajunge acolo până în glorie. Adeseori, așteptarea noastră este ca biserica să fie ca un fel de muzeu unde podeaua strălucește de curată ce e, iar statuetele și picturile sunt așezate la locul potrivit, numai bune de admirat. Atunci când deschidem Biblia, imaginea bisericii este mai degrabă aceea a unui șantier: praf, gălăgie, lovituri, neplăceri de tot felul. Lucrurile acestea trebuie îndurate însă de dragul rezultatului final. Clădirea plină de praf și de moloz va fi cândva o catedrală impunătoare sau căminul fericit al unei familii. Este un adevăr ce trebuie acceptat prin credință.

În al doilea rând, nici tu însuți nu ai ajuns la desăvârșire. Iată ce spune Înțeleptul, în Eclesiastul 7:21-22: „Nu lua nici tu seama la toate vorbele care se spun (…) căci știe inima ta de câte ori ai vorbit și tu de rău pe alții.” Adaptând versetul la textul de față, am putea spune: „Caută să nu te lași peste măsură de afectat de dezamăgirile din adunare (…) căci știe inima ta de câte ori ai dezamăgit și tu pe alții.” Trebuie să recunoaștem că riscul victimizării este unul constant și real. Nu, nu susțin că aceasta este întotdeauna problema sau că aceasta este situația concretă prin care treci! Totuși, este bine să ne examinăm. Mecanismele mentale lăuntrice ne determină să conferim proporții cosmice ofenselor care ne-au fost aduse și să minimalizăm ofensele produse de noi înșine. Uneori, acuzăm cu voioșie „paiele” din ochii celorlalți, în timp ce toți sunt „vineți” din pricina „bârnei” care răstoarnă totul în jur, dar pe care, paradoxal, nu suntem în stare să o vedem. Nimic nu înlocuiește cercetarea lăuntrică, în lumina Cuvântului și sub călăuzirea Duhului. Acesta este motivul pentru care smerenia rămâne o virtute fundamentală a vieții de credință. Doar în smerenie vom putea să ne recunoaștem propriile falimente.

În al treilea rând, dacă tu însuți ai dus lipsă de modele vrednice de urmat, nu te retrage, ci caută să fii tu însuți ceea ce alții nu au fost pentru tine. Nu uita că în jurul tău sunt probabil frați tineri în credință care se clatină. Unul dintre motivele pentru care Dumnezeu te-a ținut în picioare în momentele de dezamăgire este, cu siguranță, pentru a-i sprijini pe aceștia. Suntem foarte preocupați cu ceea ce găsim noi la biserică, cu modul în care biserica poate să ne slujească și să vină în întâmpinarea nevoilor noastre. Ar ajuta, cred, dacă ne-am strădui să schimbăm ușor abordarea. Să nu ne mai îngrijorăm atât de mult că s-ar putea să fim dezamăgiți, ci să fim preocupați, mai degrabă, să nu fim noi înșine prilej de dezamăgire. Nu doar să nu fim prilej de dezamăgire, dar să fim pricină de binecuvântare. Să întrupăm noi înșine dragostea, bunătatea și îngăduința răbdătoare după care noi înșine, dar și lumea noastră tânjește atât de mult!

Photo by Nolan Kent on Unsplash