Sfârșitul unei iluzii

M-am născut în 1982. Zidul Berlinului a căzut când eu aveam vreo 7 ani. Internetul, cu promisiunea lui de a conecta oamenii din diferite părți ale globului, a devenit parte din viața mea când eram adolescent. Democrația s-a extins în multe regiuni ale lumii până am împlinit 20 de ani.

Speranța pentru un viitor mai bun nu era caracteristica exclusivă a optimiștilor cronici. În ciuda obstacolelor importante – de la războiul civil din fosta Iugoslavie până la atacul terorist de la Turnurile Gemene – dovezile păreau să indice că lumea devenea din ce în ce mai pașnică și mai tolerantă.

Numărul războaielor era în scădere. Cele mai agresive forme de naționalism păreau să dispară, la rândul lor. Segmentul de populație care putea avea acces la liberă exprimare și își putea exercita preferințele pe buletinul de vot a ajuns la un număr record. Pentru câțiva ani minunați, un optimism cosmopolit care a schimbat narcisismul diferențelor cu îmbrățișarea lucrurilor în comun părea să fie etosul după care se ghidau statele puternice ale lumii.

Aceste lucruri ne-au făcut să respingem turbulențele, catalogându-le drept anacronisme care vor fi remediate în curând. Mulți dintre cei din generația mea au redefinit războaiele civile izvorâte din mândria etnică ca fiind “ură ancestrală”, au minimalizat trezirea fanatismului religios, definindu-l ca o zonă a extremiștilor și au respins naționaliștii belicoși, crezând că sunt dintre cei care privesc neîncetat înspre trecut. 

Când aveam douăzeci de ani, eram îngrijorat de ascensiunea lui Silvio Berlusconi și Recep Tayyip Erdoğan, Hugo Chavez și Vladimir Putin. În adâncul meu, credeam că sunt relicve ale unui trecut sinistru și nu vor rezista în prezent – escroci, fanatici, partizani și ațâțători la război, care pozau în amenințare dar nu ar fi în stare să influențeze cursul istoriei și viitorul.

Dar la fel cum trecutul pare să fie prologul, se pare că anacronisticii devin avangardiști.

În prezent, lumea a intrat în al 16-lea an de recesiune democratică, care s-a înrăutățit în ultimele luni. Rețelele de socializare inspiră un soi de narcisism tribal în loc să faciliteze înțelegerea reciprocă. Nimic nu mai pare sigur, de la supraviețuirea democrației în locurile ei de baștină la abilitatea colectivă de a controla ambițiile dictatorilor lumii.

Șovinismul, mândria etnică, demagogia și dorința de cucerire se pare că nu aparțin unei anumite epoci istorice. Ele sunt potențialități umane care pândesc din umbră momentul când nu suntem îndeajuns de vigilenți sau când instituțiile eșuează în a ține instinctele rele ale omenirii în frâu – la fel cum se întâmplă în inima Europei.

Sunt multe motive pentru care războiul lui Vladimir Putin are o semnificație profund istorică.

Invazia reprezintă prima dată de la Al Doilea Război Mondial când un stat european atacă cu nerușinare un altul pentru câștig teritorial. Își dorește să transforme în vasali ai Kremlinului 40 de milioane de ucrainieni. Fără îndoială că acest proces înseamnă uciderea unui număr ridicat de oameni nevinovați. Știm cu toții aceste lucruri.

Totuși, rămân multe lucruri pe care nu le știm. Cei care propun încrezători un anumit scenariu al cursului războiului vor da greș, cel mai probabil. Când te afli într-un punct de turnură al istoriei, scenariile posibile sunt multe și șansele de izbândă incerte. Cel mai bun lucru este să anticipăm un spectru larg de posibile urmări, ținând cont că istoria rezervă multe surprize.

Se poate ca ucrainienii să se dovedească a fi mai capabili de a-și apăra libertatea de cum ne putem imagina. Se poate ca Ucraina să se transforme în cimitirul ambițiilor neo-imperiale ale Kremlinului. Este posibil ca acest conflict prelungit datorită vanității sale să însemne căderea lui Putin.

Însă scenariile deprimante par mai plauzibile în acest moment. Se poate ca războiul lui Putin să fie un pas mare spre construcția unui nou Imperiu Rus. Este posibil ca să slăbească încrederea în abilitatea SUA și NATO de a salva națiunile mici și mijlocii de ambițiile vecinilor lor mai mari. Este posibil ca să se dovedească a fi începutul unui conflict militar în Centrul Europei și (în cel mai rău caz) să provoace o conflagrație nucleară.

Adevăratele consecințe ale invaziei nu vor fi cunoscute decât peste câțiva ani sau decenii. Însă una din implicațiile acesteia asupra domeniului ideilor apare cu deosebită claritate. Războiul asupra Ucrainei pune capăt viziunii pline de speranță a viitorului, care a dominat lumea occidentală în anii care au urmat căderii zidului Berlinului. Certitudinile pe care ne-am clădit viziunea asupra lumii s-au transformat demult în iluzii, rachetele care au căzut asupra Kharkivului, Kievului și Liovului în dimineața de 24 februarie 2022 ne-au confirmat că metamorfoza este completă.

Nu am fost niciodată în Ucraina, de aceea numele orașelor par abstracte. Însă mulți din strămoșii mei au trăit și au murit pe acest teritoriu care acum este ținta atacului Rusiei. Bunicii mei, Leon și Bolek și bunicile mele, Chava și Mila, s-au născut în regiunea Liovului. Viețile lor au fost modelate de vicisitudinile istoriei. Și-au pierdut părinții, bunicii și majoritatea rudeniilor în Holocaust.

Uitându-mă la ororile ce se desfășoară sub ochii noștri în Ucraina, mă gândesc că generația copiilor acestora, care s-au născut după Al Doilea Război Mondial, este prima dintre multe generații care a cunoscut pace și securitate relativă. Viețile părinților mei au fost zdruncinate violent de forțele politice când o campanie antisemită i-a scos din Polonia în 1960, însă nu au fost nevoiți să plângă o rudenie care a murit în război, în foamete sau datorită epurării etnice.

Cândva mi se părea normal ca lumea mea să se asemene mai mult cu cea a părinților mei decât cu cea a strămoșilor mei. Credeam că eram norocos că mă născusem într-o lume luminată, în care înțelegerea reciprocă crește și dictatorii care poartă războaie de cucerire sunt pe cale de dispariție. Însă lecția războiului nemilos al lui Putin mi-a dovedit că până și speranța unui asemenea lucru se poate dovedi doar o iluzie.

Nu sunt religios, însă în aceste ore dureroase, îmi este imposibil să nu rostesc o rugăciune: 

Dumnezeu să se îndure de poporul ucrainean!

Dumnezeu să se îndure de noi!

Cu Dumnezeu, înainte!

Yascha Mounk, Persuasion Community

Sursa foto: Photo by Juli Kosolapova on Unsplash