În cap. 5 al cărții care îi poartă numele, Amos realizează o descriere a stării deplorabile în care se găsea poporul lui Dumnezeu. Astfel, aceștia „călcau în picioare pe sărac” și îl exploatau „luând daruri de grâu de la el” (vezi v. 11). În aceeași direcție, „asupreau pe cel drept, luau mită și călcau în picioare, la poarta cetății, dreptul săracilor” (v. 11). Poarta cetății nu era un loc oarecare, ci desemna spațiul în care se desfășurau acțiunile legale și tranzacțiile cele mai importante. Faptul că „dreptul săracilor era călcat în picioare” tocmai acolo denotă o corupție și o exploatare generalizată a oamenilor năpăstuiți, înfăptuită la adăpostul legii. La acest păcat grav al asupririi și al exploatării semenilor se alăturau și alte păcate, cum ar fi imoralitate sexuală, adulterul sau beția (vezi cap. 2-4). Iată concluzia lui Dumnezeu, transmisă prin profetul Său: „Căci eu știu că nelegiuirile voastre sunt multe și că păcatele voastre sunt fără număr” (v. 12).
Poate că am fi tentați să credem că un astfel de popor a abandonat cu totul orice fel de practică religioasă. Suntem ispitiți să concluzionăm că templul, jertfele ritualurile care țin de închinare nu mai reprezintă niciun interes pentru ei. Surpriza vine însă în v. 21-23. Citim aici că aceștia țineau în continuare sărbătorile și se adunau ca să prăznuiască (vezi v. 21). Ba mai mult, aduceau înaintea Domnului tot felul de jertfe, inclusiv viței îngrășați, adică cea mai bună și cea mai prețuită carne (vezi v. 22). Închinarea era însoțită (cum altcumva?!) de o muzică de cea mai înaltă calitate, astfel că textul ne vorbește despre „vuietul cântecelor” și „sunetul alăutelor” (vezi v. 23).
Iată, întâlnim aici această mixtură între o viață cotidiană imorală, în care Cuvântul și voia lui Dumnezeu sunt călcate în picioare, și o viață religioasă vibrantă, efervescentă. Dacă ai fi participat doar la serviciile de închinare ale poporului, ai fi plecat de acolo mulțumit și încurajându-i să o țină tot așa! Doar că Dumnezeu nu se lasă niciodată înșelat de aparențe. V. 12 începe cu acele cuvinte care ar trebui să ne producă fiori: „Căci Eu (Domnul) știu (…).”
Conștiința chinuitoare a credincioșilor „necredincioși” poate fi anesteziată de sărbători mari, organizate cu mult fast; de jertfele costisitoare care îi fac pe oameni să fluiere a mirare și impresionare; de sunetul puternic al cântărilor noastre de închinare: atât de puternic, încât vocea conștiinței este total înăbușită…Da, conștiința noastră poate fi anesteziată și amăgită, dar Dumnezeu nu va fi impresionat. Vocea Lui va suna mereu, implacabil: „Eu știu!” (v. 12).
Iar pentru că Dumnezeu știe viața imorală dindărătul închinării publice, aceasta nu doar că nu Îi produce plăcere, ci dezgust: „Eu urăsc, disprețuiesc sărbătorile voastre și nu pot să vă sufăr adunările de sărbătoare! Când îmi aduceți arderi de tot și daruri de mâncare, n-am nicio plăcere de ele; și vițeii îngrășați pe care-i aduceți care jertfe de mulțumire, nici nu mă uit la ei. Depărtează de la mine vuietul cântecelor tale; nu pot asculta sunetul alăutelor tale” (vezi v. 21-23).
Ce nu ar fi dat ei și ce nu am da noi să ne spună Dumnezeu ce avem de retușat la închinarea publică, pentru ca aceasta să Îi fie plăcută! Să ne spună dacă trebuie jertfit mai mult sau dacă trebuie schimbate instrumentele de la închinare. Dar nu! Nu cu asta are Dumnezeu o problemă, ci cu viața noastră, cu inima noastră împărțită! Care e soluția? „Ci dreptatea să curgă ca o apă curgătoare și neprihănirea ca un pârâu care nu seacă niciodată!” (vezi v. 24). Cu alte cuvinte, nimic nu poate înlocui pocăința și îndreptarea vieții. Același lucru îl afirma și David în psalmul 51: „Dacă ai fi voit jertfe, Ți-aș fi adus: dar Ție nu-ți plac arderile de tot. Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu disprețuiești o inimă zdrobită și mâhnită” (Ps. 51:16-17). Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu disprețuiește jertfele și sărbătorile pe care El Însuși le-a rânduit. Înseamnă totuși că acestea au valoare doar atunci când sunt aduse dintr-o inimă care se pocăiește și tânjește să își îndrepte faptele. „Atunci”, spune David, „se vor aduce pe altarul Tău viței” (Ps. 51:19).
Singura alternativă la pocăință și îndreptarea vieții e judecata! („Zice Domnul, al cărui Nume este Dumnezeul oștirilor!”).
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter