Rugăciuni cu blesteme!

Trebuie să recunoaștem că ura este acolo, „purulentă, nesățioasă, nedisimulată”, e un resentiment „exprimându-se cu o libertate desăvârșită, fără disimulări, fără remușcări”, e o ură „în starea ei sălbatică, naturală”.[1] Nu putem să închidem ochii la aceste rugăciuni, ca și cum prezența lor în Biblie e accidentală. Mai mult, ele nu pot fi folosite ca o justificare, ca un model pentru un credincios. Desigur, nu suntem nici noi străini de ură, de mânie sau de răzbunare și, deși știm că nu sunt acceptabile pentru un creștin, aceste sentimente nu ne ocolesc pur și simplu. Ce putem învăța de la aceste imprecații, ce relevanță au ele pentru noi? De ce există în Biblie asemenea rugăciuni?

Resping o interpretare alegorică, așa cum o găsim în exegeza alegorică patristică. Ambrozie considera că cel binecuvântat, care va zdrobi micuții babilonieni de stânci (Ps. 137:8-9), este „cel care zdrobește de Cristos gândurile nedemne de încredere și senzuale”. Într-un mod similar, Origen a identificat micul babilonian cu „gândurile rele” care trebuie „omorâte imediat și rupte de stâncă, adică de Cristos”.[2]

Psalmii oglindesc emoții umane și ne ajută să înțelegem că le putem rosti sincer în rugăciunile noastre. Imprecațiile nu sunt doar expresii ale mâniei, ci ne învață că mânia trebuie adusă înaintea lui Dumnezeu. Această mânie a poeților biblici trebuie înțeleasă în contextul în care ei trăiau, o lume a pedepselor sălbatice, a masacrelor brutale, a asediilor din partea dușmanilor și a sacrificiilor și jertfelor umane: „Ah! fiica Babilonului, sortită pustiirii, ferice de cine-ți va întoarce la fel răul pe care ni l-ai făcut! Ferice de cine va apuca pe pruncii tăi și-i va zdrobi de stâncă!” (Ps. 137:8-9). Era un act de credință profundă a încredința lui Dumnezeu cele mai cumplite dușmănii, știind că Dumnezeu le va privi în mod serios.[3]

În spatele multor elemente de imprecație sunt preocupările psalmiștilor pentru o justiție socială în Israel sau pentru destinul lui Israel între națiunile ostile (mai ales în literatura profetică).[4] Ura lor e o reacție la ceva. Sunt prezentate nedreptăți care cer o intervenție activă, nu tăcerea celor responsabili pentru aplicarea dreptății, „oare tăcând faceți voi dreptate?” (Ps. 58:1-2). Națiuni opresive s-au purtat cu brutalitate și sadism față de Israel: „ca apa le-au vărsat sângele…, trupurile neînsuflețite ale robilor Tăi le-au dat să le mănânce păsările cerului și fiarelor câmpului” (Ps. 79:2-3), psalmistul cerând prin rugăciunea lui dreptate și răzbunare (vv. 10-11). Aceste rugăciuni exprimă nedreptatea, dar sunt în același timp și un strigăt după dreptate! Imprecațiile din Ps. 109 sunt rostite asupra celui care „l-a prigonit pe sărac și pe nevoiaș și l-a omorât pe cel cu inima zdrobită” (v. 16), iar apelul său are suport biblic. David cere ca cel rău să fie judecat și un acuzator să stea la dreapta lui (vv. 6-7), o imagine a unei săli de judecată.

Exod 22:21-24 interzice chinuirea, exploatarea străinului, a văduvei sau a orfanului, categorii sociale vulnerabile. În cazul asuprii lor, „ei vor striga la Mine după ajutor, mânia Mea se va aprinde și vă voi nimici cu sabia, nevestele voastre vor rămâne văduve și copiii voștri vor rămâne orfani” (vv. 23-24). Cuvântul strigăt (ṣāʿaq) e un termen tehnic în VT și semnifică tânguirea victimelor oprimării, cruzimii și nedreptății. E folosit pentru a descrie strigătul lui Abel împotriva criminalului său, îl regăsim în descrierea gemetelor lui Israel aflat în robia egipteană și a celor oprimați în Sodoma și Gomora.[5] Credincioșii ar trebui să aibă și ei azi, aceeași reacție față de nedreptate, să-i spună lui Dumnezeu de nedreptate, să-I ceară să intervină. Mai mult, vocea profetică a credincioșilor trebuie să se adreseze și autorităților mandatate cu autoritate divină să aplice justiția (Rom. 13:1-7).

Chiar și autorii acestor rugăciuni nu cer resurse și oportunități pentru a se răzbuna pe dușmani, îi cer lui Dumnezeu să o facă, și recunosc libertatea Sa de a acționa așa cum El consideră că e potrivit.[6] Zdrobirea copiilor de stânci nu este o cerere bazată pe o imaginație bolnavă, ci o răzbunare care să reflecte ceea ce babilonienii făcuseră cu evreii. Mai mult, cererea e dorința de a se materializa ceea ce Dumnezeu însuși promisese că va face (Isaia 13:16-19). Dacă Isaia 13 e scris după Psalmul 137, atunci cererea s-a împlinit, nu afectează cu nimic relația celor două texte. Protestele psalmiștilor sunt atât dureroase, cât și pline de speranță. Sunt dureroase pentru că experiența prezentului nu corespunde cu modul în care Dumnezeu a acționat în trecut, conform caracterului Său drept. Sunt încrezătoare pentru că dacă El a acționat astfel, atunci o va face din nou![7] Faptul că unele din aceste rugăciuni se termină cu laude adresate lui Dumnezeu e o dovadă că autorul avea convingerea că Domnul va răspunde.

Imitarea unor astfel de rugăciuni trebuie evaluată în lumina lui Cristos. Dușmanii sunt acum definiți prin perspectiva lui Cristos, e o nouă situație creată prin cruce, dar și prin clarificarea a ceea ce abia era conturat într-o perioadă anterioară: viața ce va să vină. Cristos este atât Războinicul Sfânt care luptă pentru poporul lui Dumnezeu, cât şi victima acestui război prin faptul că a fost făcut păcat pentru noi (2 Cor 5:21; 1 Pt 2:24).[8] Crucea lui Cristos ne demonstrează iertarea ce poate fi acordată, dar și judecata ce așteaptă pe cei ce refuză pocăința. Astfel, NT nu diminuează rolul judecății, ci îi mărește profunzimea.[9] Psalmiștii, în râvna lor pentru judecată, îl zoreau pe Dumnezeu să o manifeste; evanghelia dezvăluie dorința lui Dumnezeu de a mântui, dar dezvăluie și o judecată iminentă și drastică. Există o judecată „mai aspră” dezvăluită în NT, pentru că întreaga dimensiune a destinului uman e avută în vedere. Autorii psalmilor nu aveau resursele iertării și nici ale revelației pe care le avem noi astăzi. Astfel, aceste rugăciuni trebuie înțelese din perspectiva locului pe care îl ocupă în istoria răscumpărării, progresiv dezvăluită în Scriptură și care atinge climaxul său prin Cristos. Atât prin cruce, cât și prin judecata finală avem o încredere și o asigurare mai mare în manifestarea dreptății divine.

[1] C. S. Lewis, Meditații la Psalmi, trad. Emanuel Conțac (București: Humanitas, 2017), 36-37.

[2] Gianfranco Ravasi, Psalmii: Comentariu exegetic și actualizare, vol. 3, trad. Robert Balan (Iași: Sapientia, 2021), 838-839.

[3] Walter Bruggemann, Message of the Psalms: A Theological Commentary (Minneapolis: Augsburg, 1984), 77.

[4] Alex Luc, „Interpreting the Curses in the Psalms”, JETS 42:3 (1999): 405.

[5] Christopher J. H. Wright, Etica Vechiului Testament pentru comunitatea creștină, trad. Silviu Tatu (Oradea: Casa Cărții, 2019), 225.

[6] Tremper Longman III, Psalms: An Introduction and Commentary, TOTC (Downers Grove: InterVarsity, 2014), 52.

[7] John Goldingay, Psalms, vol. 1: Psalms 1-41 (Grand Rapids: Baker Academic, 2006), 62-63.

[8] Tremper Longman III şi Daniel G. Reid, God is a Warrior (Grand Rapids: Zondervan, 1995), 91-118; 119-135.

[9] Vezi Derek Kidner, Psalm 1-72, TOTC (Leicester: Tyndale, 1973), 25-32.