Romano Guardini despre modernitate

În mod clar, Guardini continuă să rostească cuvinte pline de înțelepciune – vorbește despre condiția noastră umană. „Problemele cu care ne confruntăm astăzi sunt atât de gigantice încât trebuie să ajungem să le cuprindem mai de la rădăcină”, Guardini a scris cu peste cincizeci de ani în urmă, iar cuvintele sale sunt cu atât mai aplicabile în situația noastră postmodernă. În ansamblul său și în părțile sale, cartea Scrierile esențiale ale lui Guardini ne oferă o imagine utilă a epocii moderne așa cum s-a dezvoltat ea și motivul pentru care se apropie de sfârșit odată cu sosirea unei „umanități non-umane”. Examinarea de către Guardini a procesului de derivă și de schimbare a valorilor și adevărurilor religioase, precum și a puterii și efectelor impresionante ale ingineriei sociale, ne ajută să percepem cum „raționalitatea științei și funcționalismul tehnologiei” au dat treptat la o parte normele etice și „valoarea metafizică” a omului și a naturii.

Ceea ce vede Guardini dincolo de modernism este caracterizat de sagacitate, o calitate care înzestrează cuvintele sale cu adevăr profund și face ca mărturia sa să fie autentică. „Ceea ce va conta”, declară el, „nu vor fi detaliile sau descrierile elaborate, ci cele fundamentele; demnitatea sau sclavia; creșterea sau declinul; adevărul sau minciuna; rațiunea sau pasiunile”. Gândurile sale despre lume, prezentă și viitoare, nu sunt o simplă retorică, ci preocupări neliniștite care, la rândul lor, conduc la dezvoltarea unui profund discernământ cu privire la destinul omenirii într-o lume care disprețuiește distincțiile dintre natural și supranatural, natură și spirit, impietate și pietate, negare și afirmare – pe scurt, dintre sacru și profan. Ceea ce Guardini dezvăluie cel mai mult cititorilor săi este nevoia constantă de efort spiritual pentru a răscumpăra timpul din ghearele naturii, personalității și culturii, o triadă disonantă care a modelat nu doar omul modern, în dezrădăcinarea sa, ci și noul Om al Maselor, în josnicia sa. „Lucrurile își pierd transparența”, scrie Guardini, „devenind forme calculabile, cu valori economice, igienice și estetice specifice”. Istoria însăși, declară el, este ruptă de Providență și devine „o simplă înșiruire de procese empirice”.

Deși Guardini este profund tulburat de forțele, sistemele și ideile aflate în „ascensiune neîntreruptă” în epoca modernă, mai ales așa cum se manifestă ele în noile concepte și în aplicarea puterii, el nu permite ca sentimentele de disperare să-i întunece viziunea sau să-i zdruncine credința. În repetate rânduri, el sfătuiește despre „posibilitățile de acțiune” și nevoia de metanoia ca formă de convertire și de reevaluare a viziunii noastre asupra vieții, într-o căutare comună a unui „realism autentic” și a unei „atitudini contemplative”. Cu siguranță, Guardini are o perspectivă tranșantă asupra spiritului gnostic distructiv care nu numai că a cuprins existența modernă, dar a și secularizat principiile religioase până la punctul în care o afirmare autentică a mărturiei creștine este în mod constant anexată de o nouă ordine morală. „Ceea ce este necesar”, insistă Guardini, „nu este o stabilitate universală, ci soiul de lume în care suveranitatea umană cu măreția ei se poate exprima”. Cu toate acestea, disproporția dintre „ceea ce este necesar” și ceea ce este devine și mai evidentă și mai amenințătoare în noul mileniu, astfel încât mesajul lui Guardini ar putea fi inaccesibil pentru mulți. Patrimoniul nostru iudeo-creștin poate fi văzut, de fapt, ca o specie pe cale de dispariție, lucru pe care Guardini, dacă ar fi în viață, l-ar recunoaște fără îndoială.

Un text de George Panichas pentru The Imaginative Conservative