Read it Later
You did not follow anybody yet.

Duminica trecută, tatăl meu s-a retras „oficial” din slujirea pastorală. Aşa e rânduiala în Cultul Penticostal ca, după 70 de ani, pastorul principal să renunţe la responsabilităţile slujbei pastorale şi „să se retragă”. Desigur, pastorii trecuţi de 70 de ani continuă să slujească şi îşi folosesc darurile primite de la Dumnezeu pentru zidirea comunităţilor din care fac parte, atât timp cât îngăduie Dumnezeu, dar nu că pastori principali.

„Retragerea” aceasta, după o viaţă de slujire, nu este o treabă chiar aşa de uşoară, cum pare la prima vedere. Unii pastori sunt realmente afectaţi emoţional şi se simt dați deoparte de comunităţile pe care le-au slujit zeci de ani. Însă alţii – cum sper să fie cazul tatălui meu – vor considera această nouă etapă din viaţa lor de slujire o provocare cât se poate de serioasă. Dacă sunt înţelepţi şi smeriţi, ei vor putea deveni adevăraţi „patriarhi”, care să mentoreze generaţiile tinere de slujitori. Eliberaţi de povara responsabilităţilor zilnice, se vor putea concentra pe păstorirea slujitorilor din zonele lor. Aşadar, se încheie o etapă, dar se intră într-o altă etapă, care poate fi deosebit de fructuoasă.

Impactul slujirii cuiva este foarte greu de evaluat. Putem analiza realizările vizibile şi moştenirea care izbeşte ochiul, dar cine poate şti câte inimi au fost atinse de un cuvânt, de un gest, de o interacţiune oarecare cu un slujitor ? Tatăl meu, prin slujirea lui de peste 35 de ani, a influenţat sute de vieţii. Slujirea lui, în mod special pentru Valea Trotușului, nu poate fi contestată. Este unul dintre oamenii care au stat demni de partea Adevărului şi a luptat cu râvnă pentru Evanghelie. Eu însumi, ca slujitor, m-am format „în umbra”  lui şi îi datorez mai mult decât voi putea exprima în cuvinte.

Tatăl meu a gustat atât din dulceaţa cât şi din amarul slujirii, dar, cu toate astea, a rămas credincios lui Dumnezeu. A avut momente grele în slujire, care pe mine, ca tânăr slujitor, m-au afectat negativ. De pildă, când familia noastră a fost tratată într-un mod înjositor şi ofensator, eu am sărit imediat să îmi fac dreptate. În schimb, tatăl meu mi-a spus ferm : „stai liniştit, fiule, că Dumnezeu e cel ce va face dreptate”. Cuvintele acestea m-au urmărit în toată slujirea mea. De la el am învăţat să nu fiu răzbunător şi să nu îmi caut singur dreptatea. Am tratat cu cea mai mare seriozitate situaţiile tensionate şi m-am luptat să stau liniştit, cum mi-a spus tatăl meu, cu aproape 27 de ani în urmă. Am refuzat să mă răzbun, sau să ţin ranchiună, iar lucrul acesta mi-a influențat în bine slujirea. Nu vă puteţi închipui cât de important este pentru un slujitor să fie eliberat de atitudinile răzbunătoare !

Tatăl meu are o calitate pe care eu, de exemplu, nu o am. Şi, cred, nici nu doresc să o am. În zona noastră, el s-a implicat în rezolvarea multor probleme ale comunităţilor locale. Nu ştiu cum, dar el rezolvă conflictele dintre fraţi şi ajută la vindecarea relaţiilor bisericeşti. Am avut de multe ori impresia că e „atras ” de situaţiile tensionate. Pe mine astfel de conflicte mă exasperează şi mă secătuiesc de energie. Îmi este greu să îmi imaginez cum pot nişte oameni care pretind că sunt credincioşi să ajungă în nişte situaţii atât de grave şi să transforme biserica locală într-o glumă. Mi-a istorisit odată situaţia dintr-o biserică. Am fost şocat şi i-am spus : „de ce te mai duci acolo ? Nu au nimic din Dumnezeu. Sunt lepădaţi. Lasă-i în plata Domnului”. Dar el s-a dus, a stat ore în şir cu ei şi, în cele din urmă, cu ajutorul Domnului i-a adus pe calea cea dreaptă. Mult mai târziu am înţeles că eu, în idealismul meu, uitasem versetul care spune „…ca să nu lăsăm pe satana să aibă un câştig de la noi”. Tatăl meu a fost dispus să îşi bage mâinile în foc, doar ca să-i scoată de acolo.

Mi-a spus cândva că într-o biserică, unul dintre fraţii slujitori l-au ameninţat cu bătaia. Pentru mine ar fi fost suficient ca să închei socotelile cu acea biserică. Viaţa mea e prea scurtă ca să îmi pierd vremea cu astfel de comunităţi conflictuale. Dar tatăl meu s-a gândit la oamenii din acea comunitate şi a continuat să meargă şi să sprijine acea biserică. Nu a luat bătaie – slavă Domnului ! – dar trebuie să ai un anumit fel de inimă ca să slujeşti într-o biserică atunci când ştii că în sală sunt „fraţi” cu pumnii strânşi. Da, tatăl meu este un slujitor rezistent, iar această rezistenţă este un dar de la Dumnezeu. Cum l-or fi afectat toate aceste lucruri în forul lui interior e greu de spus, însă el continuă să fie un slujitor pe care bisericile penticostale din judeţul Bacău se pot baza. Pentru felul lui de a sluji eu nu pot decât să îi mulţumesc şi să îi fiu aproape. Sper din toată inima ca şi bisericile pe care le-a slujit cu devotament din 1990 încoace să îi rămână aproape !

Stai liniştit, tată, ai intrat în rândul patriarhilor, iar Dumnezeu îţi va deschide noi uşi de slujire, la care nici nu te-ai gândit !

Pentru Edictum Dei, Laurenţiu Balcan

Read it Later

Donează online și susține Edictum Dei.

Donează

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Post comment

Go to Top
Add Comment
Loading...

Post comment

Cancel
Viewing Highlight
Loading...
Highlight
Close