Regândind curajul feminin

Alastair Roberts m-a determinat pentru prima dată să mă gândesc la această idee, iar acum întrebarea continuă să fie vie sub multe forme. De ce dominația fizică este măsura noastră pentru femeile curajoase? De ce eroismul este rezervat persoanei care conduce – sau persoanei care are arma? De ce nu există mai multe povești care să onoreze curajul obișnuit?

În timp ce femeile moderne de prim rang își pierd din strălucire, femeile din Biblie mă entuziasmează. Ele sunt obișnuite și cu defecte, binecuvântate și suferinde. Multe sunt însărcinate cu alegeri dificile care schimbă cursul națiunilor și al generațiilor. Participarea la lucrarea la care le cheamă Dumnezeu pare adesea cu susul în jos din punctul lor de vedere cultural. El le cere acestor femei să facă un salt de credință. Dumnezeu le cheamă să fie curajoase, iar acest lucru poate arăta diferit de cum ne așteptăm.

Nu sunt cineast, dar dacă ar trebui să pun în scenă momentele din cartea Judecători cu Debora și Iaela, acestea ar fi foarte complexe. Acțiunea nu este centrată pe scene de luptă ample, ci se desfășoară sub copaci și în interiorul corturilor. Fără a minimaliza ferocitatea asasinatului cu un cui de cort, aș spune că faptele ce implică forță nu sunt singurele – sau chiar cele mai impresionante – acte de curaj ale lor.

Felul în care Debora conduce națiunea lui Israel este minunat de colaborativă (Jud. 4:4-10). Când îl vede pe Barac că trage de timp ca răspuns la porunca Domnului de a merge la luptă, ea nu îl dă la o parte și nu preia conducerea pe fondul eșecului său. În schimb, ea îi oferă un plan de bătaie și îl încurajează să își facă treaba pentru care știe că este calificat.

Dar sfatul ei este mai mult decât unul aruncat în vânt înainte de a se întoarce la războiul ei de țesut. La cererea lui Barac, Debora pleacă cu trupele în luptă, punându-și viața în pericol pentru a fi disponibilă pentru un sprijin continuu. Strategia ei militară este de a-l lăsa pe Barac să facă ceea ce știe să facă bine ca soldat și comandant, în timp ce ea își oferă expertiza sa. Este logic, așadar, că Debora se numește pe sine „mamă în Israel” (Jud. 5:7) La fel ca o mamă biologică, prin influența ei nu este lipsită de riscul de vătămare corporală (sunt gata să pariez că a purtat chiar și o sabie), dar curajul ei nu este marcat de autoglorificare. Debora lucrează împreună cu Barac, urmându-l cu curaj pe Dumnezeu pentru a avea grijă de poporul ei, pentru a-și îngriji familia.

Estera este o altă femeie puternică în familia lui Dumnezeu. Lupta ei nu are loc pe câmp sau în corturi, ci la curtea regelui (Est. 5-7). În timp ce Debora poate că a purtat o sabie, arma aleasă de Estera a fost un banchet. Când a aflat de complotul genocidar al lui Haman împotriva evreilor, Estera nu a luat cu asalt sala tronului. Înțelegând precaritatea situației sale sociale și propria vulnerabilitate fizică, Estera și-a folosit relațiile și a raționat cu perspicacitate cu Ahașveroș. Confruntarea ei curajoasă a fost atent măsurată și a salvat nenumărate vieți.

Oricât de mult aș admira lucrarea pe care Dumnezeu a făcut-o prin Debora și Estera în aceste momente politice dramatice – sperând că și eu aș da dovadă de aceeași tărie cu o lamă pusă la gâtul meu –, alte femei din Scriptură, precum Rut și Naomi, arată că curajul la scară mică nu este mai puțin important. Aceste femei ne arată cum să ne încredem în providența Domnului, să ne bazăm pe sprijinul comunităților noastre și să milităm cu îndrăzneală pentru cei aflați în nevoie. Și îmi amintesc de războinica mea preferată, femeia sângerândă din Marcu 5.

Această femeie fără nume a dus o luptă de 12 ani pentru vindecare, care i-a secătuit toate economiile și a condus-o în disperare la poalele hainei lui Isus. Ne putem poate identifica cel mai ușor cu luptele ei, ele fiind un ecou al dorinței noastre, dăruite de Dumnezeu, de a ne simți bine și de a avea relații, precum și al războiului pe care îl ducem în mintea noastră pentru a crede în adevăr.

Când citesc cum Isus i-a spus acestei femei că credința ei a făcut-o sănătoasă, îmi amintesc că Mântuitorul nostru nu este atins de păcat. El ne vede luptând împotriva îndoielii și ne ajută să ne ridicăm din nou atunci când suntem doborâți. El știe că, atunci când ne luptăm, trebuie să fim luați în serios și să credem în valoarea noastră ca copii ai Săi. El se apropie atunci când luptăm împotriva cinismului după ce am fost răniți de cei la care am apelat pentru ajutor. Recunoscând credința acestei femei, Isus afirmă curajul celor care sunt dispuși să se încreadă în El în luptele zilnice ale vieții.

Poveștile acestor femei ne invită să luăm în considerare legătura dintre înțelepciune și curaj. Fiecare dintre ele trebuie să navigheze circumstanțe complexe care necesită acțiune înțeleaptă și nuanțe. Ceea ce le face curajoase nu sunt alegerile lor radicale luate în vid, ci interacțiunea delicată dintre credința lor în promisiunile lui Dumnezeu și angajamentul lor de a trăi după instrucțiunile bune ale lui Dumnezeu. Curajul este un pas de credință pe calea înțelepciunii.

În calitate de creștini, credem în mod obișnuit în lucruri nevăzute. Sperăm în ceea ce Dumnezeu ne-a spus. Nu ne gândim la acest lucru ca la un act de curaj. Noi o numim credință (Evrei 11:1). Știm că este nevoie de credință pentru a crede că Dumnezeu ne va îngriji familia atunci când soțul nostru își pierde în mod neașteptat locul de muncă. Ne rugăm cu credință atunci când un prieten drag se îmbolnăvește. Ne agățăm de credință atunci când alegerea corectă înseamnă să ne riscăm reputația sau relațiile.

Și apoi vine testul curajului nostru – ce ne va obliga de fapt credința noastră să facem? Atunci când suntem călăuziți de înțelepciunea Duhului Sfânt, inimile credincioase sunt mișcate spre acte de curaj. Înțelepciunea ne strigă, iar ei i se alătură un cor de femei din Biblie, arătându-ne calea Domnului. Dacă le urmăm exemplul, vom fi cu adevărat curajoși.

Un text de Meredith Storrs pentru The Gospel Coalition