Prof. univ. dr. Marius Cruceru
You did not follow anybody yet.
În urmă cu patru ani și jumătate am început să lucrez alături de niște eroi, colegii mei de la Hospice Emanuel, instituție care se ocupă de paliație. Întîlnirea cu moartea este săptămînală. Media anuală este de 160 de decese. Toate vîrstele: de la 1 an și 8 luni pînă la 95 de ani. Împărțiți, vă rog, la 52 de săptămîni!
Din cînd în cînd, dacă vreun pacient dorește asistență spirituală, îmi însoțesc în rolul de capelan colegii, care fac tratamentele bolnavilor terminali.
Sînt scene dulci, amare, dulci-amare, aspre, dureroase, unele de o frumusețe incredibilă, mai ales cînd pacientul este pregătit pentru trecerea… dincolo. Există durere și urîțenie în moarte, dar există și frumusețe, delicatețe și chiar bucurie autentică în unele cazuri. Încă dinainte de a începe să lucrez în acest rol a început să mă pasioneze tanatologia, știința de a muri. Cum anume murim? Cum putem muri frumos? Toți murim, dar murim diferit!
La începutul carierei mele de capelan clinic am participat la un curs de pregătire cu un om extraordinar, Frank Crank, capelan cu mulți ani de experiență în spate. Ne-a vorbit despre cum dai veștile proaste, despre vizita la pacient, despre discuțiile cu aparținătorii, despre perioada de doliu, despre bocet, dar unul dintre cele mai fascinante subiecte a fost legat de… regretele de pe patul de moarte.Ce păreri de rău avem pe patul morții? Există un plîns și o scrîșnire a dinților cînd nu mai poți face nimic. Ai dori să te întorci cu ani în urmă și să schimbi cursul lucrurilor, dar nu mai este posibil. Zilele acestea, pe Edictum Dei a apărut o cugetare a unui preot: Am fost lîngă mulți oameni care erau aproape de moarte; niciunul nu mi-a spus vreodată:”Singurul meu regret este că nu am petrecut mai mult timp la birou.”
Această frază a funcționat ca un declanșator pentru a mă întoarce la propriile mele experiențe alături de muribunzi și la discuțiile avute cu ceilalți colegi capelani. Nu regretăm că n-am mai terminat un master sau vreun doctorat, nu regretăm că nu ne-am făcut o casă mai mare sau că n-am terminat-o pe cea începută, nu regretăm că n-am fost mai vizibili social, mai celebri, că n-am adunat mai multe medalii, premii, burse, că nu vom lăsa mai multă zestre urmașilor.
Regretăm că am petrecut prea mult timp la servici, chiar dacă ne va fi plăcut slujba, regretăm că am sacrificat familia pentru carieră, că n-am petrecut mai mult timp cu cei dragi, copiii, soția, familia apropiată, prietenii, hobby-urile. Nu regretăm că nu vom fi avut mai multe realizări, ci că am sacrificat sau pierdut prea multe relații.
Pe patul de moarte ne amintim fețe, nu titluri, medalii și diplome de recunoaștere. În literatura tanatologică găsim cazuri în care muribunzii își strigă părinții, ca o reîntoarcere ciclică la începutul vieții, cerîndu-le iertarea și protecția, îmbrățișarea și mîngîierea, fie că aceștia vor fi plecat mai înainte sau nu. Un lucru fascinant mi s-a părut regretul că nu au apucat să își ceară iertare de la părinți sau de la unii dintre cei cărora le păstrau ură.
Pe patul de moarte puțini mai știu să urască! Nu regretăm procesele pierdute cu vecinii sau rudeniile. Regretăm că ne-am amărît zilele în certuri inutile. Nu am întîlnit pînă acum muribund fără niciun fel de regrete; și nu o spun eu, cu puțina mea experiență – o spun preoți, pastori, capelani cu mulți ani de experiență în spate.
Chiar dacă vom muri împăcați și vom ”adormi” în pace, există pasaje regretate în viață, perioade în care am suportat consecinețele unor alegeri greșite, chiar dacă, în ansamblu, viața cuiva ne pare o reușită. Unii dintre voi, dragi cititori, sînteți încă la începutul vieții. Încă aveți timp să adunați amintiri frumoase. Și voi va trebui să treceți prin poarta aceea. Să treceți senini! Pînă atunci: ”Începeți să trăiți cu adevărat înainte de a muri!”
Marius David Cruceru
Sursa foto: Photo by Daria Shevtsova on Unsplash
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter