Reacție la calvinism: Sinoadele de la Iași (1642 & 1645) – Partea a II-a

Varlaam, mitropolitul Moldovei, a convocat și el un Sinod la Iași, în 1645, pentru ierarhii din Moldova și Țara Românească. Există prea puține date despre lucrările și desfășurarea acestui sinod, dar se cunoaște contextul care a dus la convocarea lui. În timp ce se afla în la Târgoviște în Țara Românească, în 1644, Varlaam a descoperit un Catehism calvinesc în biblioteca lui Udriște Năsturel, logofăt al lui Matei Basarab, domnul Țării Românești. Catehismul calvin a fost publicat la Alba-Iulia în 1640, în perioada principelui Rákóczi I, sub îndrumarea lui Csulai, „păstorul sufletesc al curții Măriei Sale”.[1] Ca reacție la lecturarea acestui catehism, Varlaam a scris Răspuns împotriva catehismului calvinesc. După cum mărturisește el însuși, catehismul calvin l-a tulburat foarte tare: „și deac-am cetit, am văzut sămnul ei scris Catehizmus creștinesc, carea o am aflat plină de otravă de moarte sufletească, de care lucru, iubiții mei fii, mărturisesc înaintea lui Dumnedzău cu firea mea, că mare grije și multă scârbă au cuprins sufletul și inima mea”.[2] Sinodul convocat de Varlaam a avut scopul de a valida Răspunsul său. La hotărârea de a se desfășura sinodul la Iași a concurat favorabil și ocazia nunții dintre fiica lui Vasile Lupu, domnița Maria, și principele polon Radziwill, de confesiune calvină și rudenie cu Petru Movilă. Nunta a avut loc la Iași în 1645, în prezența mitropolitului Petru Movilă.[3]

Există lecții pe care le putem învăța de la aceste sinoade și din contextul polemic care le-a generat, dintre ortodoxie și calvinism? Cred că da:

1. Dialogul dintre confesiunile creștine trebuie să depășească epitete sau apostrofări emoționale prin care se înfierează adversarii religioși, dar și evaluări exagerate: „un prozelitism agresiv și viclean…, eveniment mondial la Iași: Sinodul din 1642”[4]; „putem sesiza mândria românească…, fast și ceremonie…, Vasile Lupu și Varlaam au dorit să împartă daruri țărănimii, acțiune cu care s-a pierdut timp prețios”[5]; Varlaam a alcătuit un Răspuns în care se apără maslul…, lovindu-se fără cruțare în acei eretici calvini cari în multe privinți sunt mai răi decât păgânii: turcii, tătarii”[6]; „popii cei mari calvini – oameni foarte fanatici și răutăcioși persecutori ai ortodoxiei românilor”[7]. Astfel de apostrofări nu înlesnesc dialogul și demonstrează „dragostea” față de aproapele!
2. În funcție de tabăra de care aparținem există „teorii culturale pe care preferăm să le populăm cu fantasme, mai degrabă decât să le investigăm lucid”.[8] Despre scrisoarea lui Lucaris, adresată lui Bethlen (2 septembrie 1629) se afirmă este un răspuns, din care ne dăm seama că Bethlen ar fi cerut sprijinul patriarhului pentru ca românii să fie convinși să devină protestanți. Dar, „deși scrisoarea lui Lucaris a fost editată și tradusă în românește de mai multe ori, până acum, nimeni nu și-a dat osteneala să caute originalul”. Ea e doar o copie, nu un orginal autentic, poate chiar un fals: „întreaga scrisoare a lui Lucaris din 2 septembrie 1629 este un fals făcut de Kemény József”.[9] Aceste observații ne fac conștienți de cât de important e să lucrăm cu surse originale și cât de ușor putem distorsiona istoria, îmbrățișând și răspândind informații care nu rezistă la o analiză atentă a surselor documentare.
3. Astfel de conflicte sau polemici pot fi benefice pentru ambele tabere. Atât Movilă, cât și Varlaam au scris ca reacție la două catehisme calvine. Nu s-a păstrat catehismul calvin, dar din textul lui Varlaam aflăm o parte minoră a conținutului său, prin răspunsurile lui date la „glavele” 4, 9, 10, 12, 36 și 54. Csulai a dat o replică Răspunsului lui Varlaam prin cartea sa, Răspuns la cele două țări fără Scriptură (1656). Așadar, conflictele confesionale trebuie fructificate pentru a produce opere valoroase și pot facilita cunoașterea argumentată a dogmelor din cealaltă confesiune.
4. Pot exista proiecte comune și unirea forțelor pentru a ne împotrivi adversarilor creștinismului fără a ne compromite crezul confesional. În 1642, ambasadorul francez deplângea faptul că circulau numeroase catehisme calvine în Constantinopol din inițiativa lui Lucaris, iar patriarhul i-a scris lui Lèger în 1634 că are oroare de superstițiile grecilor și acceptă doctrina lui Calvin. Același Lucaris a scris peste câteva luni că numai inamicii îl acuză de calvinism, care e o erezie și că nu a modificat dogmele Bisericii Ortodoxe.[10] Astfel de inconsecvențe trebuie înțelese sub presiunea și amenințările turcilor și a iezuiților, a sprijinului primit de protestanți, dar și a dorinței de a rămâne fidel Bisericii Ortodoxe.

[1] Zenove Pâclișan, „Biserica românească și Calvinismul de la moartea lui Gavrilă Bethlen până la Unirea cu Roma,” Cultura Creștină, An. 2, Nr. 6-7 (1912): 168.

[2] Răspunsul împotriva Catihismului calvinesc, ediție critică, studiu filologic și studiu lingvistic de Mirela Teodorescu (București: Minerva, 1984),186-187.

[3] Melchisedec Ștefănescu, Biserica Ortodoxă în luptă cu Protestantismul: în special cu calvinismul în veacul al XVII-lea și cele două sinoade din Moldova contra calvinilor (Iași: Doxologia, 2020), 61-62, 95.

[4] Antonie Plămădeală, Dascăli de cuget și simțire românească (București: EIBMBOR, 1981), 180.

[5] George Hancock-Ștefan, Impactul Reformei asupra românilor între 1517-1645 (Oradea: Cartea Creștină, 2015), 98-99.

[6] Nicolae Iorga, Istoria Bisericii românești și a vieții religioase a românilor, vol.I (București: Editura Ministerului de Culte, 1929), 324-325.

[7] Melchisedec Ștefănescu, Biserica Ortodoxă în luptă cu Protestantismul, 84.

[8] Ovidiu Olar, „Reforma din umbra Reformei”.

[9] Nagy Levente, Reforma la români (Oradea: Ratio et Revelatio, 2021),146-149. Levente admite că părerea sa e o ipoteză care trebuie verificată și controlată prin cercetări viitoare.

[10] George A. Hadjiantoniu, Protestant Patriarch, 66; Nagy Levente, Reforma la români, 142.