Puterea durerii

Reflecțiile acestea nu au îmbătrânit bine. Zidurile sunt din nou la modă, în parte ca reacție la o pandemie reală. Dar afirmația sa potrivit căreia epoca noastră neuronală va fi afectată de patologii care derivă dintr-un „exces de pozitivitate” este mai plauzibilă. În locul amenințărilor din partea Celuilalt, ne confruntăm cu „prea mult din același lucru, cu un surplus de pozitivitate”. Autorul amintit are în vedere atât omogenizarea culturii, cât și surplusul de bunuri, „supraproducția, suprarealizarea și supracomunicarea” de care se bucură câștigătorii globalizării. Excesul nu ne-a făcut fericiți și nici măcar liberi. Nu mai suntem subiecți ai unei societăți disciplinare foucauldiene; mai degrabă, hedonismul a devenit el însuși un principiu de dominație, reprezentat de acel colector de date omniprezent, smartphone-ul. A apărut o nouă formă de existență umană, „subiectul care se autoproiectează, chiar se autooptimizează”, condus nu de constrângerea externă, ci de presiunea internă de a realiza și de a afișa realizările. Mereu activi, suferim de „epuizare, oboseală și sufocare” – într-un cuvânt, „burnout”.

Acest „sine construit”, al succesului, supralicitat în era neuronală, are legătura cu ideea de „algofobie”, frica de durere care ne ocupă acum sufletele. Oamenii au evitat întotdeauna durerea, dar astăzi instinctul nostru de recul a fost instituționalizat. Durerea nu are niciun sens; ea se află în întregime în afara sistemului simbolic. Locurile de joacă sunt amortizate sau izolate pentru siguranță. Divertismentul și rețelele de socializare ne mențin într-o continuă stare de anestezie. Evităm tulburările artei, reducând frumusețea la „simpatic”. Conflictul și gânditorii controversați sunt înăbușiți. Filosoful transumanist David Pearce speră că vom elimina în cele din urmă „cruzimile distrugătoare de suflet ale modurilor tradiționale de iubire”.

Algofobia ne detașează de Celălalt, care este în mod inevitabil o sursă de disconfort. Tehnologiile noastre ne antrenează privirea și ne reglează reacțiile la ceea ce vedem. Filmul permite „un grad excepțional de cruzime rece”, mai crud decât arena antică, deoarece este mai abstract și mai îndepărtat. Privim confortabil violența reală și falsă, devenind furnizori și consumatori de violență pornografică care are efectul unui analgezic. Insensibili la durerea celorlalți, adoptăm „pasivitatea și indiferența spectatorului tăcut”. Imaginile ne copleșesc, dar în loc să ne șocheze și să ne determine să acționăm, ele ne erodează capacitatea de șoc: „Atenția noastră este atât de fragmentată încât un astfel de șoc este imposibil”. Sufletele noastre formează calusuri.

Asupra fugii noastre de durere planează imperativul universal de a fi fericiți. Încă experimentăm durerea, dar durerea nu este lăsată să vorbească; nu i se dă niciodată loc să devină elocventă, să se ridice la înălțimi de protest sau pasiune. Durerea este depolitizată. Se retrage în fața ecranelor liniștitoare sau vizitează cabinetul medical pentru a fi ușurată. Geniul puterii paliative constă în faptul că nu pare a fi deloc putere; se simte ca o eliberare. În căutarea autorealizării, eurile societății paliative sunt exploatate cu voioșie. Puterea se decuplează de durere și de represiune: „Puterea inteligentă operează în moduri seducătoare și permisive”. Trăim într-un panopticon „inteligent”: „Ni se cere în mod constant să ne comunicăm nevoile, dorințele și preferințele… Comunicarea totală, supravegherea totală, expunerea pornografică și supravegherea panoptică coincid. Libertatea și supravegherea devin imposibil de distins.”

Fericirea trebuie să fie „fracturată” pentru a fi autentică. Fără durere, fericirea devine reificată într-o repetiție plictisitoare a aceluiași lucru. „Durerea poartă fericirea… Orice intensitate este dureroasă. Pasiunea leagă durerea și fericirea.” Așa cum știa Nietzsche, nu putem gândi sau descoperi adevărul fără durere. Algofobia ne împiedică să ne zgâriem de marginile ascuțite ale realității. Știm că asta nu poate funcționa, deci căutăm eliberări de presiunea fericirii nedureroase, care ne amorțește. „Ultimii oameni” anesteziați ai lui Nietzsche s-ar putea transforma brusc în „primii oameni” barbari, recăpătând bucuriile străvechi ale suferinței și ale eroismului care provoacă durere.

Iată unul dintre multele moduri în care biserica poate consolida și reconstrui în această situație: Amintiți-vă că nu putem fi ucenici ai celui răstignit fără să purtăm propria cruce. Chemați-i pe creștini, în special pe tinerii creștini, la o slujire extenuantă, istovitoare și, da, dureroasă pentru împărăție.

Un text de Peter J. Leithart pentru First Things