Putem trăi fără încântare? (II)

Tăcerea și secretul par a fi în centrul problemei; misterul implică o întoarcere la ceea ce se află dincolo de înțelegerea umană, la ceea ce nu numai că este interzis a se exprima, dar care este, prin natura sa, inexprimabil.

Dar, adesea, când vorbim despre mister, avem în vedere un alt sens al termenului, ca în poveștile polițiste și romanele de mister, unde cuvântul se referă la o problemă sau la un puzzle care trebuie rezolvat, la un adevăr ascuns care trebuie găsit.

Așadar, putem distinge cel puțin două tipuri de mister: cele pe care le poți desluși și cele pe care nu le poți desluși. Sau poate că un cuvânt mai bun este „a rezolva”, în sensul de a reduce analitic un lucru aparent necunoscut la o combinație de lucruri cunoscute. Un mister, în primul sens, este o enigmă care trebuie rezolvată, condiția prealabilă necesară pentru o descoperire eroică a adevărului, o reafirmare a triumfului inteligenței și ingeniozității umane asupra naturii sau a haosului evenimentelor – sau a vicleniei unor răufăcători isteți. Un mister în celălalt sens, însă, este ca un număr prim, care nu poate fi descompus în nicio combinație de alte numere, ci rămâne pe deplin inexorabil și neschimbător el însuși.

Misterul, în acest prim sens, servește la punerea în evidență a geniului intelectului uman de a rezolva probleme. El devine o parabolă în slujba proiectului iluminist. Tot misterul în acest sens este doar un mister aparent, un văl diafan pe care intelectul se bucură să-l înlăture. Este ca misterul magicianului iscusit care pare că și-a despărțit în două frumoasa asistentă în fața publicului, dar care, în cele din urmă, dovedește că nu a făcut așa ceva și reușește să o readucă pe scenă, frumoasă și zâmbitoare, în aplauzele și zâmbetele mulțimii. Dacă ochiul nostru ar fi întotdeauna mai rapid decât mâna lui, nu ar mai exista niciun mister în legătură cu miracolele aparente ale magicianului. În acest sens, ceea ce noi numim „mister” este doar ignoranță învăluită în uimire, un act care nu a fost încă decodificat sau explicat ca fiind ceva cu totul normal și natural. De aici și încântarea noastră.

Un vizitator din anii 1800, care nu ar fi știut nimic despre Wi-Fi și tehnologia celulară, ar putea intra într-un Starbucks sau într-un terminal de aeroport din zilele noastre și să-și imagineze că pășește într-o lume fantomatică, într-un peisaj plin de oameni care pot soma cu calm mesaje din vid și le pot returna fără niciun mijloc audibil de a face acest lucru. Gândul ni se pare amuzant, pentru că noi știm despre ce este vorba. În mod similar, atunci când vorbim despre misterele cosmosului, despre adevărurile care nu au fost încă descoperite despre sori îndepărtați și planete aride, despre asteroizi și raze gamma și pete solare și găuri negre, vorbim despre mister în principal în același sens. Acestea sunt lucruri pe care nu le cunoaștem, dar pe care le-am putea cunoaște și pe care într-o zi le vom cunoaște. Sunt mistere pe care nu le-am rezolvat încă, dar pe care le putem și le vom rezolva.

Și astfel, lipsa noastră de cunoaștere, departe de a ne descuraja, ne stimulează la călătorii de descoperire din ce în ce mai hotărâte și mai îndrăznețe. Suntem însetați de cunoaștere și este în natura noastră să o căutăm fără încetare. În acest sens, misterul este doar clar-obscurul pe care viața îl aruncă asupra a ceea ce este necunoscut, oferind un stimulent pentru această căutare a cunoașterii – o invitație tentantă de a ridica vălul sau de a risipi întunericul.

Și totuși, rămâne o legătură reziduală între cele două sensuri ale misterului, pe care le putem numi sensul numinos și sensul detectivistic. Ele sunt distincte, dar pot fi greu de separat. O parte din plăcerea noastră de a asista la un act de magie bine făcut constă tocmai în faptul că știm că diferența dintre aparență și realitate poate fi foarte mare, dacă e executată de cineva suficient de capabil. Ne place să luăm o pauză de la neîncrederea noastră, fapt care duce la recuperarea sentimentului de uimire – ceea ce ne permite să ne gândim, chiar dacă pentru scurt timp, la ideea că poate încă trăim într-o lume a minunii și a miracolelor.

Iubim această idee atât de mult încât le-o oferim copiilor noștri, încurajăm aprofundarea imaginației lor și prețuim sensibilitatea unor scriitori precum G.K. Chesterton, C.S. Lewis și J.K. Rowling. Acești autori iubesc și prețuiesc miturile antice și poveștile pentru copii pline de fantezie și găsesc în cele mai bune dintre ele, pe bună dreptate, multă înțelepciune perenă despre condiția umană.

Dar, cel puțin atunci când vine vorba de un număr de magie sau de misterul lui Sherlock Holmes, rămânem încrezători că misterul poate fi rezolvat și am fi foarte nefericiți dacă s-ar dovedi că asta nu e posibil. De fapt, ne-am simți înșelați.

Acest lucru sugerează că avem o gândire divizată în abordarea noastră față de mister. Se pare că acceptăm dezvrăjirea lumii de către știința modernă și totuși ne și răzvrătim împotriva ei. Facem acest lucru nu numai atunci când vine vorba de creșterea copiilor noștri, ci și în ceea ce privește imaginația noastră, mass-media și arta cu care ne umplem mintea. Deși noi, modernii și postmodernii, am decis că numinosul nu ar trebui să predomine în modul în care înțelegem lumea, se pare că nu suntem absolut deloc dispuși să acceptăm dispariția sa completă. Marele cercetător al lui Dante, Charles Singleton, a declarat odată, în mod enigmatic, că „ficțiunea Comediei este că nu este o ficțiune”. Indiferent ce altceva ar fi vrut să spună Singleton prin această afirmație, el a vrut cu siguranță să transmită faptul că puterea emoțională și intelectuală a operei lui Dante este atât de mare încât se prezintă ca ceva prea convingător pentru a nu fi crezut, ceva ce nu poți să nu crezi că reprezintă o descriere a unei lumi care există cu adevărat.

Un text de Wilfred McClay pentru The Imaginative Conservative