Putem trăi fără încântare?

Unul dintre cele mai importante dialoguri ale lui Platon descrie întâlnirea lui Socrate cu tânărul Theaetetus, care avea să devină unul dintre cei mai influenți matematicieni ai lumii antice. După cum povestește Platon, Theaetetus a fost atât de captivat de enigmele dialectice ale lui Socrate, încât a mărturisit că era „amețit” de „mirare”, întrebându-se dacă aceste mistere și enigme vor putea fi vreodată deslușite. La aceasta, Socrate a răspuns cu o bucurie nedisimulată: „Acest sentiment de uimire este semnul filozofului. Într-adevăr, filozofia nu are altă origine”.

Aristotel a fost imediat de acord; „uimirea” a fost cea care i-a determinat pe primii filozofi să se angajeze în activitatea lor caracteristică. Iar Toma din Aquino, comentându-l pe Aristotel, a explicat că filozofii „au fost îndemnați să filozofeze ca urmare a minunii” și că ei sunt „preocupați de minuni”.

În zilele noastre, legătura dintre sentimentul de uimire și dorința de cunoaștere a fost puternic contestată. Max Weber a declarat în mod faimos, la începutul secolului XX, că spiritul raționalizator al vieții moderne – una dintre cele mai mari realizări intelectuale ale Occidentului – a dus la „dezvrăjirea lumii”, o viziune rece și interzisă a lumii noastre, lipsită de cele mai mici atingeri de spontaneitate umană sau de cele mai mici umbre de mister provocator. Se sfârșește oare filozofia într-o lume dezamăgită, în care nu mai există mistere pe care să le privim cu uimire?

Cum am ajuns în acest punct trist depășește scopul acestui eseu. Dar este suficient să subliniem că nu pare să ne mulțumim să rămânem acolo. Un număr din ce în ce mai mare de cercetători, precum Morris Berman, James K.A. Smith, Robert Orsi, Joshua Landy, Michael Saler, Ervin László, Robert Pogue Harrison, Gregory Bateson, Alister McGrath și mulți alții, au ripostat și fie au pus la îndoială ideea că noi, cei moderni, suntem pe deplin dezvrăjiți, fie au pornit în direcția necesității de a revrăji lumea. A spera că minunea se poate readuce în lume printr-un act de voință sau printr-un proces de argumentare rațională poate părea un demers paradoxal. Dar, în loc să ne gândim la acest lucru ca la un act lipsit de speranță și contradictoriu sau ca la un impuls copilăresc, ar trebui să îl privim pozitiv, ca arătând spre o nevoie umană reală și profundă. Există o nevoie de minune, de încântare și de mister – nu doar ca instrumente pentru a produce farmecul romantic al unei camere luminate de lumânări, ci ca ceva esențial pentru desăvârșirea noastră umană.

Afirmația potrivit căreia mirarea, încântarea și misterul sunt esențiale pentru desăvârșirea umană nu ar trebui să fie surprinzătoare. Progresul științific a fost întotdeauna susținut de o tensiune dialectică între ceea ce este cunoscut și ceea ce este necunoscut, între lucrurile care pot fi puse sub semnul întrebării și cele care trebuie presupuse. Aceasta este ceea ce a vrut să spună fizicianul Freeman Dyson când a afirmat că „știința nu este o colecție de adevăruri”, ci mai degrabă „o explorare continuă a misterelor”. Este, de asemenea, ceea ce a vrut să spună fizicianul Marcelo Gleiser atunci când a observat că, în timp ce „ne străduim să obținem cunoștințe, întotdeauna mai multe cunoștințe… trebuie să înțelegem că suntem și vom rămâne înconjurați de mister”. În această privință, Dyson și Gleiser nu sunt niște exemple izolate în comunitatea științifică. Mulți oameni de știință – de la Newton la Einstein și până la Steven Weinberg – au recunoscut rolul esențial al misterului și al minunii în progresul științei.

Misterul, încântarea și mirarea fac parte din bunăstarea noastră psihologică și spirituală. Este mai greu ca oricând să susținem că proiectul iluminist de cucerire a naturii cu instrumentele rațiunii a fost productiv pentru o fericire umană tot mai mare, având în vedere numeroasele dovezi care demonstrează contrariul în viața morală a Occidentului modern. Este cartografierea întregii realități materiale o binefacere pentru omenire sau se va dovedi a fi un blestem? Ar putea o recunoaștere a misterului ca o caracteristică constantă și durabilă a condiției noastre – o piatră de temelie a existenței noastre, chiar – să fie cheia sănătății noastre mentale și morale, precum și a sentimentului nostru de libertate?

Recunoașterea misterului înseamnă a avea un sentiment existențial acut, zi de zi, că trebuie să ne trăim viețile delimitate de orizonturi epistemice și morale dincolo de ale căror limite nu avem capacitatea sau autoritatea de a merge. Tradiția literară a Occidentului este plină de povești care ne avertizează cu privire la acest lucru, de la Turnul Babel la căderea lui Icarus și până la pactul lui Faust, care ne avertizează că recunoașterea limitelor înțelegerii umane este esențială pentru sănătatea noastră. O astfel de recunoaștere servește ca balast și medicament pentru sufletele noastre, precum și ca protecție împotriva impulsurilor haotice pe care altfel am fi înclinați să le ascultăm, spre propriul nostru regret.

Această intuiție poate fi dusă și mai departe. Dovezile sugerează că noi, oamenii, suntem făcuți pentru mister, pentru a trăi și a ne mișca și a ne avea ființa în el, la fel de mult ca și pentru cunoaștere, muncă și iubire. Avem nevoie de prezența misterului ca element constitutiv al vieții noastre dacă vrem să ne dezvoltăm, în același mod în care coerența și frumusețea unui peisaj necesită prezența unui orizont – fie ca o linie definitorie în câmpul vizual, fie ca o limită întunecată și chiar interzisă care dă o definiție mai clară lumii vizibile. Sau, poate, avem nevoie de prezența misterului în același mod în care felul în care utilizăm limbajul are nevoie de pauza și eliberarea care vine odată cu practica tăcerii.

Un text de Wilfred McClay pentru The Imaginative Conservative