Psihologia ororilor

Lumea se împarte în trei categorii: atacatorii, victimele și martorii. Martorii sunt, de departe, cea mai polarizată categorie. Principalul motiv este modul în care văd victima. Statutul de victimă este negat în totalitate de cei care îi sprijină pe atacatori, diminuat – datorită implicațiilor asupra propriei conștiințe – de către cei care cred că victima își merită suferința din cauza acțiunilor ei.

“Martorii pasivi care fac parte dintr-un grup criminal se schimbă în desfășurarea acțiunii violente a grupului. Pentru a-și reduce propria durere empatică, se distanțează de cei care suferă. Violența este justificată adesea prin devalorizarea și dezumanizarea victimei, prin excluderea acestora din sfera morală, nu doar de criminali, ci și de martorii pasivi. Luarea de poziție împotriva nedreptăților îi ajută pe oameni să rămână martori plini de compasiune. Cu cât rămân martorii pasivi un timp mai îndelungat, cu atât devine mai puțin probabil să acționeze.” 

Aceste cuvinte sunt scrise de Ervin Staub, Professor Emeritus de psihologie la Universitatea Massachusetts Amherst, în lucrarea sa “Prevenind violența și generând valori umane: Vindecare și reconciliere în Rwanda”. Născut în Ungaria într-o familie de evrei, avea 6 ani când aceasta a fost ocupată de naziști în 1944. Sute de mii de evrei vor fi deportați de forțele germane în lagărele de concentrare. Ceea ce a făcut ca dr. Staub și familia acestuia să nu aibă parte de aceeași soartă a fost intervenția unor oameni necunoscuți. Prima care a intervenit a fost o femeie, Maria Gogan, care i-a ascuns și i-a hrănit, riscându-și viața. Amenințată cu moartea pentru ajutorul oferit evreilor, Maria va fi salvată de un trecător care le spune atacatorilor că e o femeie bună. Datorită acestor acte de compasiune, Ervin Staub și familia lui vor trăi să vadă sfârșitul tiraniei naziste în Ungaria.

Luarea de poziție într-o situație precum cea actuală, în care ești obligat sa iei o poziție, este întotdeauna susținută de o ideologie. În numele ideologiei, pentru un “bine” suprem, pentru o cauză măreață, oamenii își pot justifica cele mai crude fapte. Inchiziția, războaiele dintre catolici și protestanți ale Evului Mediu, ororile comunismului, fascismului și nazismului – toate au avut la bază o ideologie manevrată abil de lideri. Ervin Staub scrie: “Ființele umane sunt grabniceîn a împărți lumea între <<noi>> și <<ei>>, devalorizându-i pe cei pe care îi identifică ca făcând parte din categoria <<ei>>. În multe societăți apare devalorizarea unor întregi grupuri de oameni. Devalorizarea ființelor umane poate servi ca justificare pentru discriminare, iar discriminarea menține devalorizarea. Când viața devine dificilă într-o societate, grupul devalorizat este adesea făcut țapul ispășitor, blamat pentru probleme apărute sau identificat ca fiind inamicul unei ideologii care promite un viitor mai bun. Când discriminarea se intensifică și începe violența, atitudinea culturală de devalorizare absorbită de ceilalți membri ai societății face puțin probabil ca aceștia să vorbească împotriva practicilor care rănesc grupul discriminat. Devalorizarea extremă înseamnă că celălalt este exclus din sfera umanului. Când se întâmplă acest lucru, valorile morale și principiile (și, implicit, legile umanitare) nu se mai aplică în mintea persoanelor care fac parte din grupul agresor.” 

C.S. Lewis, în ”Creștinism pur și simplu”, face un scurt, dar cuprinzător portret al agresorilor în speță: “Nemții, poate, i-au maltratat la început pe evrei pentru că i-au urât; după aceea i-au urât și mai mult pentru că îi maltrataseră. Cu cât ești mai crud, cu atât vei urî mai mult; și cu cât urăști mai mult cu atât vei deveni mai crud – intri într-un cerc vicios care nu se sfârșește niciodată.” 

Cred că în fiecare om există această pornire sălbatică, de a fi agresor. Istoria ne confirmă. Acest lucru nu face faptele mai puțin grave. Agresorul, dezumanizându-și victima, se dezumanizează pe sine, ajungând la un stadiu animalic. Pe acest sol arid al umanității, dacă principiul darwinian al supraviețuirii celui mai puternic ar triumfa, nu ar exista vulnerabilități precum compasiunea, mila, iubirea, iertarea. Acestea s-ar numi slăbiciuni. Viktor E. Frankl, în “Omul în căutarea sensului vieții” ne reaprinde speranța: “Fac parte dintr-o generație realistă, o generație care l-a văzut pe om așa cum este. În definitiv, omul este ființa care a inventat camerele de gazare de la Auschwitz, însă tot el este ființa care a intrat cu demnitate în ele, murmurând Tatăl Nostru sau Shema Yisrael.”

Sursa foto: Photo by Kevin Schmid on Unsplash