Privatizarea vieții religioase – meditație din Judecători 17 (5)

În primul rând, teama sănătoasă de Dumnezeu este înlocuită de multe alte temeri, adeseori iraționale și superstițioase.

În al doilea rând, inima murdară și coruptă va fi acoperită sub masca limbajului și a diferitelor practici religioase.

În al treilea rând, închinătorii vor oferi Domnului doar anumite „felii”, secțiuni din viața lor.

În al patrulea rând, nu vom mai lupta pentru a deveni tot mai asemănători cu chipul lui Dumnezeu, ci ne vom „ciopli” un dumnezeu după chipul și asemănarea noastră.

Trecem acum la cea de-a cincea caracteristică: atunci când religia este guvernată de propriile plăceri și păreri, viața noastră religioasă se va rupe de comunitate și se va privatiza.

Am citit până în acest punct despre investiția pe care mama lui Mica o face, pentru achiziționarea chipurilor cioplite. Care este totuși scopul? Răspunsul, care ar trebui să ne șocheze, apare în v. 5: „Mica acesta avea o casă a lui Dumnezeu.” Afirmația vine ca un șoc pentru oricine a citit, chiar și rapid, cărțile lui Moise, unde poruncile lui Dumnezeu cu privire la închinare sunt foarte ferme și foarte clare. Astfel, înțelegem că există un singur Cort al Întâlnirii, o singură Casă a lui Dumnezeu, construită, nu sub impulsul creativității umane, ci conform instrucțiunilor clare pe care Moise le-a primit de la Domnul. Mai mult, acolo trebuiau să slujească leviții, iar preoții erau descendenții lui Aaron. Mica însă „a sfințit pe unul dintre fiii săi ca preot” (v. 5). În acest punct, ca și cum autorul textului biblic nu mai poate răbda, intervine bine cunoscuta afirmație: „În vremea aceea, nu era împărat în Israel. Fiecare făcea ce-i plăcea” (v. 6).

Este de așteptat ca viața noastră religioasă să capete un caracter privat, atunci când revelația este ignorată, iar propriile plăceri și păreri devin autoritatea supremă. Să privim câteva clipe la peisajul religios contemporan. În mod surprinzător, vei găsi oricând oameni dispuși să discute cu tine pe teme religioase. Oamenilor le place mereu să speculeze despre Dumnezeu. Dacă vei direcționa discuția înspre Isus Hristos însă, oamenii vor fi mai reținuți, ușor deranjați, și chiar vor căuta să schimbe subiectul. De ce? Dumnezeu este undeva departe. Poate fi conceput într-un mod ambiguu, care nu obligă la nimic. Isus Hristos este însă un om care a trăit printre noi, care a avut un mesaj clar și care cheamă la o hotărâre. Este mult mai apropiat de concretul vieților noastre, motiv pentru care oamenii Îl evită.

Încearcă însă să faci și al treilea pas și să introduci biserica în discuție. În acest punct oamenii vor deveni de-a dreptul nemulțumiți. Îți vor indica toate falimentele bisericii, din toate veacurile. Îți vor descrie corupția care există în biserică azi. Pe lângă toate aceastea, vor sublinia irelevanța ei, afirmând cu năduf că „nu au nevoie de biserică pentru a se apropia de Dumnezeu. O fac ei mult mai bine în intimitatea căminului.”

Pe de o parte, vina pentru această atitudine generală aparține bisericii care, nu de puține ori, nu a trăit la înălțimea mandatului care i-a fost încredințat. Pe de altă parte însă trebuie să subliniem și faptul că această atitudine se datorează inimii păcătoase a omului.

Am putea pomeni mai întâi mândria. Nu puțini se socotesc mai buni decât cei din biserică. Chiar dacă nu au curajul să o afirme direct, alipirea de biserică ar însemna pentru ei o retrogradare. Unii se socotesc mai buni din punct de vedere moral, alții intelectual, iar alții se cred superiori din ambele puncte de vedere. Strâns legat de acest lucru este convingerea că „mă descurc și singur.” Am putea continua, mai apoi, cu spiritul de revoltă și cu dorința ca nimeni să nu se amestece în viețile noastre. „Mie nu-mi spune nimeni ce am de făcut…” Refuzăm sistematic orice formă de autoritate. Vrem să ne trăim viața așa cum ne place, iar biserica pătrunde în concretul ei și deranjează mult mai mult decât este dispus omul modern să accepte. Da, o discuție bună, filosofică, despre un fel de „Dumnezeu” este oricând binevenită, dar a participa, a te implica, a jertfi, a da socoteală, a te lăsa mustrat, a ierta și a-ți cere iertare…e prea mult.

Tocmai de aceea, oamenii de azi vor alege să practice o spiritualitate privată. Hulesc orice biserică creștină tradițională, dar primesc cu cea mai mare bunăvoință o mulțime de elemente religioase orientale care țin de budism, hinduism și altele. Privesc cu superioritate la dogmele bisericii creștine pe care nu le cunosc, dar pe care le refuză pentru a îmbrățișa un ghiveci religios cu de toate: elemente orientale, chestiuni științifice, resturi creștine, un pic de stoicism și altele. Nu există coerență, dar nici nu contează atât de mult. Când religia este privată, e important să îmi placă mie, cel care mi-am personalizat-o. Nu doar important, ci și suficient.