Prețul urmării lui Cristos: ”Vino după Mine!”

Luca 9: 23-27

Apoi a zis tuturor:

„Dacă voiește cineva să vină după Mine,

să se lepede de sine,

să-și ia crucea în fiecare zi

și să Mă urmeze.

Fiindcă oricine va voi să-și scape viața o va pierde,

dar oricine își va pierde viața pentru Mine o va mântui.

Și ce ar folosi unui om să câștige toată lumea,

dacă s-ar prăpădi sau s-ar pierde pe sine însuși?

Căci de oricine se va rușina de Mine

și de cuvintele Mele,

se va rușina și Fiul omului de el,

când va veni în slava Sa și a Tatălui

și a sfinților îngeri.

Ce înseamnă a fi creștin?

”Dacă voiește cineva să vină DUPĂ MINE … ” ne spune Mîntuitorul!

Termenul creștin înseamnă urmaș al lui Cristos. Ce (mai) înseamnă să Îl urmăm pe Cristos astăzi?

Poate că ar trebui să ne întrebăm mai întîi Ce nu este creștinismul? A veni după Domnul nu înseamnă doar botez, nu înseamnă doar să păstrezi un cod de comportament, o anumită etică, să cultivi un anumit fel de viață, să păstrezi anumite aparențe, relații, obiceiuri, sărbători, adică o RELIGIE. Creștinismul nu este o angajare ideologică și instituțională, apartenența la o comunitate care împărtășește un anumit ethos și o anumită etică, ci este întemeiat pe o relație personală determinantă ontologic. De fapt, pornește de la o re-în-temeiere ontologică, o re-naștere (”naștere din nou”) , și continuă cu o regenerare continuată pînă în eternitate (”sfințirea”).

Ce presupune statutul de urmaș al lui Cristos?

Lepădarea de sine – Se vorbește adesea de negarea de sine, neplăcerea de sine, anularea, neacceptarea de sine, împotrivire față de sine, idei care pot crea confuzie pentru cineva care este acomodat și cu spiritualitatea Orientului Îndepărtat. Pentru un evanghelic acești termeni conduc fie spre păgînism, fie spre monahismul ortodox.

În creștinism această lepădarea de sine nu se petrece într-un vid decupat relațional. A-L urma pe Domnul înseamnă, în primul rînd, intrarea într-o relație care declanșează un proces continuu de lepădare de orgolii, de mîndrie, dorințe personale, interese, pasiuni. Este o schimbare de priorități. Lepădarea de sine înseamă să alegi în fiecare zi să te preocupe mai mult Dumnezeu decît propriile tale interese, avantaje, imagine, slavă. Din această pricină, cele două tipuri de înălțare vor fi întotdeauna în conflict: slava Ta și Slava Domnului.

Crucificarea eului – Cel care pretinde că este un urmaș al lui Cristos nu trebuie doar să își abandoneze orgoliile, precum s-ar dezbrăca de o salopetă murdară. Parcursul este chiar mai solicitant și mai pretențios. Ego-ul, odată lepădat, este chemat la crucificare, la tortură.

Contemporanii lui Isus au înțeles corect invitația: să-și ia crucea? Crucea era un instrument de tortură pînă la moarte. Expresia aceasta însemna renunțare la tot, rușine, respingere din partea tuturor.

Ca să îl urmezi pe Domnul, care nu avea să îți ofere nimic pentru această lume, nici sănătate pentru tine, nici pentru familie, nici bogăție, nici avantaje sociale, nici poziții în politică, nici scaune de conducere, influență, însemna să te angajezi la un parcurs al nebuniei în raport cu apropiații și întreaga comunitate.

De cîte ori Biserica a confundat chemarea lui Isus cu ofertele celui rău… toată slava, gloria, influența, bogăția, spectacolul, îmbunătățirea sinelui și imaginii de sine, popularitatea și hrănirea narcisismului! Cum sună această ofertă față de: ”Am fost răstignit împreună cu Cristos și nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine!”?

În textul citat urmează o serie de paradoxuri legate de valorile principale din societatea antică, valori general valabile și astăzi: siguranța și sănătatea, cîștigul și averea, apoi rangul social, cinstea, imaginea publică.

1. Suflare scăpată – suflet salvat – SIGURANȚA

Cine vrea să scape sufletul îl va pierde (în acest context, suflet poate însemna și suflare de viață, respirația): cine va vrea neapărat să își salveze suflarea de viață, să se conserve cu orice preț, să se economisească, să nu se dea de ceasul morții, să fugă de prigoană, să fugă de orice formă de epuizare pentru lucrarea lui Dumnezeu, se va pierde. Dar cine se va risipi pentru Domnul, cine va fi prigonit, dat la moarte sau cine se va cheltui pe sine pentru El, își va salva Sufletul. Și aceasta înseamnă lepădare de sine și răstignire de sine: schimbarea reflexelor de conservare, te risipești ca să te cîștigi, te epuizezi, ca să te odihnești, te consumi, ca să fii întreg!

2. Cîștig ca lumea și pierdere față de Domnul – CÎȘTIGUL

Cineva ar putea întreba: ”Ce cîștig eu, dacă mă pocăiesc? Dacă vin la pocăiți?” Nimic! Trebuie să pierzi totul. Ce ar folosi unui om să cîștige totul și să se piardă pe sine? Ce se pierde și ce se cîștigă cu Cristos! Se pierde totul, pentru a se cîștiga totul.

Și ce ar folosi unui om să cîștige toată lumea,

dacă s-ar prăpădi sau s-ar pierde pe sine însuși?

Ce folos este să cîștigi un metru de grădină, dar să îți pierzi statutul de urmaș al Domnului prin modul în care te comporți? Ce folos este în cîștigarea pozițiilor sociale, a cinstirii din partea celorlalți, dacă pierzi statutul de fiu al lui Dumnezeu și posibilitatea de a sta cu El la masa veșnică?

În lumea redefinită de Cristos, instinctele proprietății sînt reașezate: dacă vrei să cîștigi totul, trebuie să fii gata să pierzi totul. Dacă vrei lucrurile cu adevărat importante și care sînt invizibile, trebuie să pierzi mărunțișurile, care sînt vizibile.

3. Rușinat față de oameni și un Cristos rușinat – CINSTEA

”Mi-e rușine! Ce vor zice colegii? Ce vor zice rudeniile, vecinii? Sînt un om cunoscut! Vor zice că m-am prostit!”

Căci de oricine se va rușina de Mine și de cuvintele Mele,

se va rușina și Fiul omului de el, când va veni în slava Sa și a Tatălui și a sfinților îngeri.

Ce tristă realitate! Ce imagine dură! Să vină Cristos înaintea îngerilor și a Tatălui și să spună:

”Nu-l cunosc! Mi-e rușine cu el în fața Voastră!”

Romanii aveau cîteva valori fundamentale printre care erau și siguranța (securitatea personală și a cetății, siguranța militară), siguranța economică, cîștigul – averea, moștenirea și cinstea – onoarea publică.

Cristos spune că le putem pierde pe toate, dar și că El ni le oferă pe toate trei, dar în altă variantă.

Siguranța veșnică, o viață veșnică asigurată, pusă la adăpost, un cîștig imens, trai fără sfîrșit și cinste înaintea lumilor cerești.

Pierzi totul temporar pe pămînt, pentru a cîștiga totul și pentru eternitate în cer! Ce pariu riscant! Ce miză imensă! Ești batjocorit acum cîțiva ani, pentru a fi cinstit o veșnicie. Pierzi cîștigul de imagine, pentru onoarea de a domni pe tron cu Dumnezeu Însuși. Îți pierzi suflarea acum, pentru Domnul, pentru că sufletul ți-e salvat pentru veci. Pierzi prezentul pentru viitorul etern. Îți pierzi averea acum, pentru te cîștiga pe tine însuți. Ba chiar și mai mult decît atît. Creștinismul este singura religie în care pretindem că Dumnezeul căruia ne închinăm locuiește în noi. Așa cum observa recentissime un prieten, Mircea Husar: ”Cred ca lepădarea de sine nu se întâmplă într-un vid existențial – ci există “a divine exchange” – renunț la mine și primesc pe Christos care trăiește în mine …” . Ce poate fi mai spectaculos și șocant decît: ”Cristos în noi, nădejdea slavei!”