Prețul dependenței digitale

Am fost preveniți, dar este destul de clar că o societate în care un adult, în medie, petrece în jur de opt ore pe zi în fața ecranului nu va asculta. 

Consecințele nu sunt doar la nivel personal. După cum notează Lembke, fericirea auto-raportată a țărilor în care tehnologia este cea mai răspândită este în declin.

Acum câțiva ani, un articol al publicației “The Economist” descria un fenomen alarmant: creșterea numărului de bărbați tineri care își părăseau slujbele pentru a putea juca jocuri video. Este îngrijorător că tinerii aleg să investească masiv într-o lume fantastică, ingnorând-o pe cea reala. Dar oare de ce fac lucrul acesta?

Un răspuns parțial ar fi că mințile și inimile lor au fost obișnuite să urmărească recompensa imediată. Deciziile luate în acest fel vor reduce, inevitabil, fericirea pe termen lung; iar dr. Lembke sugerează că cei implicați nici nu sunt capabili să gândească în acești termeni. O întreagă generație de bărbați tineri nu au învățat să-și cultive gândirea cauză și efect pe termen lung, ci doar cea cauzatoare de dopamină, pe termen scurt.

În “Minunata Lume Nouă”, una dintre cele mai cutremurătoare cărți din ultimii 100 de ani, Aldous Huxley descrie o lume în care plăcerea, nu durerea, a înrobit în final întreaga omenire. Sedați de un extaz continuu, oamenii trăiesc niște vieți de un hedonism ieftin, pierzând lucrurile care fac viața demnă de a fi trăită: legături interumane reale, o perspectivă corectă asupra suferinței și un scop mai măreț decât dorințele fizice.

Ani mai târziu, Neil Postman spunea că oamenii “își vor iubi asuprirea și tehnologiile care îi vor scuti de la folosirea creierului.” Punându-i în paralel pe cei doi făuritori de lumi opresive, Postman scrie mai departe: “Orwell se temea că adevărul va fi ascuns de noi. Huxley se temea că adevărul va fi scufundat într-o mare de irelevanță. Orwell se temea că vom deveni o cultură captivă. Huxley se temea că vom deveni o cultura trivială… Pe scurt, Orwell se temea ca ceea ce urâm ne va distruge. Huxley se temea că ceea ce iubim ne va distruge.”

Cum se poate ca într-o societate cu mai mult venit, resurse și timp liber ca oricând în istorie oamenii sunt mai nefericiți? Cum se poate că cea mai conectată generație din toate timpurile este distrusă de singurătate? Generația care a văzut cele mai mari reușite medicale și eradicarea multor boli nu poate opri așa numita “moarte din disperare.”

Cultura seculară oferă prea puțin din ceea ce ar putea contracara consecințele hedonismului necontrolat. Până la urmă, dacă nu facem rău nimănui, de ce nu ne-am petrece timpul în fanteziile noastre virtuale? Dacă viața nu are niciun scop, de ce tinerii nu ar juca jocuri video în loc să își găsească o slujbă, o soție și o familie? Dacă Dumnezeu nu e mai mult decât un împlinitor al dorințelor mele, ce scop poate fi mai măreț decât împlinirea imediată a acestor dorințe? Cultura seculară nu oferă niciun stimulent pentru evadarea din cuștile digitale și ieșirea în lumea reală.

Lumea reală este mai plină de viață, mai dureroasă și mai plină de însemnătate decât orice imitație digitală. Acțiunile au consecințe, fără a exista un convenabil buton de restart. Putem iubi și sluji un Dumnezeu care există cu adevărat, urmând frumoasa și paradoxala chemare la ucenicie: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze. Pentru că oricine va vrea să-şi scape viaţa o va pierde, dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va câştiga.”

Aceasta este bucuria lumii reale. Mai bună decât o doză de dopamină.

John Stonestreen, Kasey Leander – Breakpoint