Preotul Eli este unul dintre personajele principale ale primelor capitole din cartea 1 Samuel. Un personaj interesant.

În primul rând, ceea ce reiese încă din primul capitol, preotul Eli este grabnic în a-i judeca pe alții, în a trage concluzii pripite și a cataloga cu ușurință comportamentul neconvențional al altora – chiar ajungând să sancționeze lipsa de evlavie acolo unde era prezentă într-un mod foarte sincer. Mai mult, în orbirea lui, el se grăbește să condamne în alții exact păcatele de care se face vinovat el însuși. Văzând-o pe Ana cea îndurerată cum își varsă sufletul înaintea Domnului în rugăciune, el o mustră pe față și fără ocolișuri: „Femeie, cât timp vei mai fi beată? Lasă‑te de vin!” (1 Sam. 1:14) – fără să-și simtă propria grăsime atârnându-i pe trupul supraponderal, ca urmare a excesului de care se făcea vinovat, împreună cu fiii lui, prin îmbuibare.

Apoi, preotul Eli, cel pus de Dumnezeu în slujba preoției pentru a oficia închinarea cerută de Dumnezeu după regulile Sale, falimentează lamentabil în supravegherea celor din subordinea lui. Cei doi fii ai săi, Hofni și Fineas, sunt in mod evident descalificați în ceea ce privește slujirea. Viața lor ușuratică era dovada vie a faptului că „ei nu-L cunoșteau pe Domnul” (1Sam 2:12) și că „disprețuiau” (1Sam 2:17) lucrurile sfinte prin faptul că își luau pentru sine ceea ce i se cuvenea Domnului. În mod foarte evident, ei trăiau pentru plăceri, dumnezeul lor era pântecul și se gândeau la lucrurile pământești (Filipeni 3:19). În neînfrânarea lor, erau biruiți de pofte sexuale, umblând după trupul femeilor care slujeau la tabernacul în subordinea lor – cu toate că aveau soții – și pretutindeni le mergea vestea lipsei lor de sfințenie. Toate acestea ajungeau la urechea preotului Eli, iar tinerii aceștia corupți continuau să-și mențină pozițiile. Oare de ce nu lua bătrânul Eli atitudine în privința lor? (În fond și la urma urmei, ei erau utili sistemului și cineva trebuia să îndeplinească și acele slujbe. Oricum le-ar fi îndeplinit, dar măcar le îndeplineau.) Poate că Eli însuși, în slăbiciunea lui carnală, beneficia indirect de pe urma slujirii lor compromise – și supraponderabilitatea lui e un indiciu al acestei ipoteze. Și poate îi hrăneau nu doar trupul, ci și mândria. Posibil. Cert este că știa – și nu acționa.

Un alt aspect problematic în viața și slujirea lui Eli este falimentul său familial. Dincolo de autoritatea sa eclesială, acest preot nu și-a exercitat autoritatea parentală față de acești doi fii. Aflând despre imoralitatea lor cronică, toată intervenția lui constă într-o mustrare verbală lipsită de forța oricăror consecințe imediate. Probabil că această abordare a fost specifică stilului său de parenting încă de la inceput – având în vedere roadele culese în viața celor doi la maturitate. Dar parentingul său cu blândețe este disciplinat prin consecințe aspre de către Dumnezeu – care consideră că, prin abordarea sa pasivă, Eli i‑a „onorat pe fiii” săi mai mult decât pe Domnul (1Sam. 2:29). Cu toate că această lipsă de disciplinare ar putea fi luată drept dragoste, pare că Eli nu și-a iubit cu adevărat copiii. Atunci când primește vestea că aceștia au murit în luptă și chivotul Domnului a fost capturat de filisteni, el pare să fie mai afectat de vestea capturării chivotului decât de cea a morții lor. „Cel care aducea veștile a răspuns: – Israel a fugit dinaintea filistenilor, și poporul a suferit o mare înfrângere. De asemenea, cei doi fii ai tăi, Hofni și Fineas, au murit, iar Chivotul lui Dumnezeu a fost capturat. De îndată ce a amintit el de Chivotul lui Dumnezeu, Eli a căzut de pe scaunul său (…)” (1Sam. 4:17,18). Cu alte cuvinte, pentru Eli slujirea și lucrarea au fost mai importante decât familia, decât proprii săi copii. Prin aceasta, într-un fel, el i-a onorat mai presus decât pe Domnul, dar, în același timp, a asistat cu nepăsare la moartea lor (spirituală și) fizică. Încurcând ordinea corectă a priorităților, exact asta facem: ajungem să compromitem toate domeniile și atât familia, cât și slujirea au de suferit.

Un alt lucru interesant în ceea ce-l privește pe preotul Eli este că acesta își dorea cu ardoare să cunoască ceea ce are Dumnezeu de zis, Cuvântul lui Dumnezeu, în detalii amănunțite. Atunci când constată că Domnul îl vizitează pe Samuel și îi vorbește, el îl pune pe acesta sub jurământ să îi descopere cu precizie fiecare cuvințel. Își dorește să știe ce are Dumnezeu de zis, să cunoască în detaliu Cuvântul Domnului, dar nu cu scopul de fi atins și transformat prin el, ci doar dintr-o curiozitate cognitivă. Aflând planul lui Dumnezeu cu privire la el și la familia lui, aceasta nu-l conduce la pocăință, la smerenie și la implorarea îndurării divine. Ci, printr-un fatalism indiferent, el admite că nu poate interfera cu planul divin prestabilit: „Acesta este Domnul. El să facă ceea ce este bine în ochii Lui!” (1Sam.3:18).

Orbirea fizică a lui Eli era o oglindă a orbirii sale spirituale. În timp ce Inima lui „tremura din cauza chivotului lui Dumnezeu” (1Sam. 4:14) și în mintea sa ducea războaiele Domnului (alături de fiii săi aflați cu chivotul pe câmpul de luptă), în propria sa ogradă era dezastru și prăpăd. El nu se gândea că adevăratele bătălii spirituale se dau în propria curte și familie, în credincioșia față de cei apropiați, față de sufletele din proximitatea sa imediată date lui în grijă. Că învățarea și grija și păstorirea celor din propria ogradă sunt responsabilitatea sa primordială. Și războiul cu propria comoditate și propriul egoism, cu propria păcătoșenie e cel mai greu de dus.

Falimentul lui Eli este prevestitor pentru nevoia unui Mare Preot desăvârșit care avea să vină: „Eu Îmi voi ridica un preot credincios care va lucra după inima Mea și după sufletul Meu. Eu Însumi îi voi ridica acestuia o Casă trainică, iar el va umbla înaintea unsului Meu pentru totdeauna” (1 Samuel 2:35). El este Cristos, Preotul perfect, a cărui slujire a fost perfectă, care s-a adus pe sine ca jertfă perfectă ca să ne răscumpere și să ne înfățișeze drepți înaintea lui Dumnezeu, în ciuda tuturor falimentelor noastre.

Însă răscumpărarea realizată de El nu ratifică falimentul slujitorilor Săi, ci împuternicește sfințirea lor progresivă. Iar standardele pentru slujitorii Noului Legământ sunt cât se poate de clare și vizează domeniile specifice ale spiritualității personale trăite în primul rând acasă: exact domeniile importante în care preotul Eli a falimentat. „Episcopul însă trebuie să fie fără reproș, soț al unei singure femei, să aibă stăpânire de sine, să fie cumpătat, respectabil, ospitalier, în stare să dea învățătură, să nu fie bețiv, nici bătăuș, ci blând, nu certăreț, nici iubitor de bani, să‑și conducă bine propria casă, să‑și țină copiii în supunere, cu toată demnitatea, pentru că, dacă cineva nu știe să‑și conducă propria casă, cum se va îngriji de biserica lui Dumnezeu?” (1 Timotei 3:2-5).

Așadar, NU, nu sunt „normale” în viața niciunui credincios (cu atât mai puțin a unui slujitor cu autoritate în biserică) ipocrizia, dubla-măsură, lăcomia (materială sau dorința de respectabilitate și slavă deșartă), impulsivitatea, împietrirea față de propriul păcat și lipsa de pocăință smerită și autentică, falimentul față de propria familie naturală sau familie spirituală, încăierarea în războaie teologice al căror scop și finalitate nu este apropierea de Domnul și creșterea în sfințenie.

„Prin aceasta știm că Îl cunoaștem: dacă păzim poruncile Lui. Cel ce zice: «Îl cunosc!», dar nu păzește poruncile Lui, este un mincinos, iar adevărul nu este în el. Însă, în cel ce păzește Cuvântul Lui, dragostea lui Dumnezeu a ajuns într-adevăr desăvârșită. Prin aceasta știm că suntem în El. Cel ce zice că rămâne în El este dator să umble și el așa cum a umblat Isus.” (I Ioan 2:3-6)

Un text de Agnia Potoroacă