Povestea “Călătoriei Creștinului” a lui Bunyan (2)

Cei care citesc “Călătoria creştinului” găsesc teologia în închisori şi peşteri, în luptele cu sabia şi în târguri, în prieteni cinstiţi şi în linguşitori dubioşi. Bunyan nu ne spune doar că trebuie să renunțăm la totul pentru Hristos; el ne arată cum Creștinul fuge de vecinii și familia sa, cu degetele în urechi, strigând: „Viață! Viață! Viață veşnică!”. Bunyan nu doar că ne arată lupta noastră spirituală; el ne face să stăm în Valea Umilinței în timp ce un „diavol urât la vedere” se apropie de noi. Bunyan nu ne avertizează doar despre subtilitățile ispitei, ci ne arată cum e să ai răni la picioare pe un drum stâncos, în timp ce „de cealaltă parte a gardului” se întinde o cale netedă – mai confortabilă pentru picioare, însă care duce direct către un uriaş numit Disperare.

Personajele din “Călătoria creștinului” ne amintesc că drumul către Cetatea Cerească este îngust – atât de îngust încât doar câțiva îl găsesc, în timp ce mulți cad pe marginea lui. Aici îl întâlnim pe Slab-de-înger, care fuge înapoi la vederea leilor; Căi-lăturalnice, care cade în peștera lui Dima; Bun-de-gură, a cărui religie este doar de pe buze; Neștiutorul, care caută intrarea în oraș prin propriile sale merite; și o mulțime de alții care, dintr-un motiv sau altul, nu ajung până la sfârșit.

Și aici stă drama poveștii. Bunyan, un credincios înfocat în doctrina perseverenței sfinților, totuși a refuzat să trateze ușor această perseverență. Atâta timp cât suntem pe cale, nu suntem “încă în afara bătăii puștii diavolului”.  Între noi și casa noastră, mulți inamici stau pe drum. Cu toate acestea, fiecare călător să prindă curaj: “aveți toată puterea din cer și de pe pământ de partea voastră” (101). Dacă harul ne-a adus pe cale, harul ne va păzi la fiecare pas.

În decurs de zece ani de la data publicării sale în 1678, “Călătoria Creștinului” a trecut prin unsprezece ediții și a făcut din tinichigiul din Bedford un fenomen național. Potrivit lui Calhoun, “Circa trei mii de oameni au venit să-l asculte într-o duminică la Londra, iar o mie două sute au venit pentru a-i asculta predica într-o zi lucrătoare din timpul iernii.”

Dacă judecătorii din Bedford i-ar fi permis lui Bunyan să-și continue predicarea, ne aminteam astăzi de el ca autorul câtorva zeci de cărți și ca una dintre multele personalități ale puritanismului. Dar, cel mai probabil, nu ar fi fost citit astăzi în aproximativ două sute de limbi. “Călătoria Creștinului” este o operă a literaturii de închisoare – și poartă amprentele detenției lui Bunyan. Fără închisoare, probabil că nu am fi avut creștinul.

Povestea lui Bunyan și a cărții sale este încă o dovadă că căile lui Dumnezeu sunt mai presus de ale noastre (Isaia 55:8-9) și că cele mai iscusite planuri ale diavolului nu pot decât să servească călătoriei creștinilor lui Dumnezeu (Geneza 50:20). John Piper, reflectând asupra perioadei din închisoare a  lui Bunyan, spune: “Tot ce facem este să reușim – fie în mod dureros, fie în mod plăcut.”

Da, dacă am ne-am lăsat povara noastră la cruce și ne găsim acum pe calea călătorilor, tot ce facem este să avem succes. Avem succes atunci când ne odihnim cu sfinții în Palatul-plin-de-frumusețe sau luptăm cu Apollyon în Valea Umilinței. Am reușit atunci când ne petrecem timpul cu păstorii în Munții-cei-minunați sau zăcem sângerând în Târgul deșertăciunilor. Am reușit chiar și atunci când ne îndreptăm direct către ultimul râu, picioarele noastre ajungând la fund în timp ce apa ne trece peste cap. Pentru că la capătul acestei căi se află un prinț care “iubește atât de mult călătorii săraci, încât nu se găsește altul asemenea lui de la răsărit la apus.”

Printre tovarășii acelui prinț se află și un anume John Bunyan, un călător care acum s-a alăturat norului de martori (Evrei 12:1). „Prin ea vorbește el încă, măcar că este mort” (Evrei 11:4) – și ne îndeamnă pe noi ceilalți să mergem mai departe.

Scott Hubbard, Desiring God