Poți avea demnitate umană fără creștinism?

Friedrich Nietzsche ne arată că alternativa reală și consecventă intelectual la viziunea creștină asupra eticii și antropologiei nu este liberalismul secular călduț și confortabil, ci ceva mult mai teribil și periculos. În eseul său “The Greek State”, Nietzsche scrie: “Fantezii precum demnitatea omului și demnitatea muncii sunt produsele sclaviei care se ascunde de sine însăși… ‘Omul în sine’, omul absolut nu are nici demnitate, nici drepturi, nici îndatoriri.”

În vara trecută, cu câteva zile înainte de nașterea fiului meu, revista Philosophers a publicat pe Twitter un citat al filosofului australian Peter Singer similar, dar formulat mai puțin dramatic: “Ideea că viața umană este sacră doar pentru că este viață umană este medievală”. Acest lucru este corect – cu toate acestea, este o utilizare inadecvată a cuvântului “medieval”, care vrea să  însemne arhaic, înapoiat și evident greșit pentru oamenii iluminați. Dar Singer ar fi putut fi mai precis din punct de vedere istoric dacă ar fi spus: “Ideea că viața umană este sacră doar pentru că este viața umană este patristică”.

Acesta este și punctul de vedere al lui Nietzsche: conceptul de demnitate umană este o relicvă a creștinismului, un fragment al revoltei moralității sclavilor care a răsturnat religia păgână și a schimbat dramatic viziunea noastră asupra umanității. Nietzsche și Singer au dreptate: creștinismul a introdus pentru prima dată ideea de demnitate umană, pe care o definesc ca fiind ideea că toți oamenii sunt într-un fel speciali sau demni de respect pur și simplu pentru că sunt oameni și indiferent de meritele sau abilitățile lor particulare. Demnitatea umană provine din învățăturile lui Isus și din întâlnirea dintre creștini și lumea păgână.

Desigur, conceptul de demnitate umană se dezvoltă extensiv în filosofia lui Kant și a Iluminismului, iar demnitatea umană – așa cum înțelegem conceptul astăzi – nu a fost prezentă în perioada patristică. Dar ne revine să examinăm câteva dintre textele creștine timpurii importante despre demnitatea umană, în special așa cum sunt interpretate de clasicistul Kyle Harper și de specialistul în Noul Testament C. Kavin Rowe, înainte de a lua în considerare lecții de viață într-o epocă pe care mulți o descriu ca fiind neo-păgână sau post-creștină. Dacă demnitatea umană este un concept creștin, ce se întâmplă cu ea după creștinism?

Creștinismul și lumea clasică

Această întrebare devine mai accentuată atunci când ne amintim că, așa cum a remarcat Harper, „niciunul dintre regimurile politice clasice și niciuna dintre școlile filozofice clasice nu considerau ființele umane ca fiind creaturi universal inzestrate cu libertate și demnitate. În civilizația clasică, pe scurt, lipsea conceptul de demnitate umană.” 

Aristotel credea că unii oameni erau sortiți sclaviei de către natură și că le lipsea rațiunea morală necesară pentru a prospera ca agenți liberi. Unii au făcut trimitere la “De officiis” a lui Cicero, unde acesta scrie că „dacă ne gândim la ce demnitate și excelență există în natură, vom realiza că este rușinos să ne complacem în lux și să trăim o viață moale și destrăbălată”. Dar, susține Harper, acesta este mai degrabă o declarațir de egalitarism moral, conform căreia toți oamenii au rațiune și, prin urmare, sunt persoane din punct de vedere moral, mai degrabă decât o imputare a dignitas sau a demnității fiecărei ființe umane. Este un îndemn pentru a trăi o viață morală, nu o afirmație că toate viețile umane au o valoare intrinsecă egală.

Învățatura creștină despre natura umană a apărut în lumea clasică neavând precedent. Conform lui Rowe, a fost una dintre “surprizele” pe care această mișcare nouă le-a adus în lume. Această învățătură a răsărit din înțelegerea poporului evreu care credea ca ei Îl reflectă pe Dumnezeul lui Israel și viața pe care o dorea pentru și cu ființele umane. Noul Testament a dezvăluit că persoana lui Isus din Nazaret este “imago Dei” în două sensuri. Isus este numit “Domn”, la fel ca Dumnezeu, și Fiul lui Dumnezeu, strălucirea gloriei Tatălui vizibilă pentru noi. El este, de asemenea, noul Adam, cel care în persoana Sa ne arată ce înseamnă cu adevărat să fim oameni.

Primii creștini și Noul Testament au dus logica un pas mai departe: dacă Hristos dezvăluie ceea ce înseamnă să fii om, atunci când întâlnești un alt om, indiferent de statutul sau originile sale, îl întâlnești pe Cristos. Acest lucru este evidențiat în cuvintele lui Isus despre judecata neamurilor din Matei 25, pe care le interpretăm de obicei ca o îndemnare de a-L iubi pe Hristos prin faptele de milostenie corporale: “Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut” (Matei 25:40). (…)

Pe măsură ce această înțelegere a demnității umane a pătruns în lumea păgână, a cerut reforme radicale ale instituțiilor sociale familiare și crearea altora noi și fără precedent. Harper susține că trei dintre cele mai importante puncte de întâlnire ale creștinismului cu lumea păgână au fost sclavia, constrângerea sexuală și îngrijirea săracilor și a bolnavilor. 

Sclavia și biserica

În societatea noastră, sclavia întalnește o condamnare aproape universală și este privită atât de dreapta, cât și de stânga politica drept păcatul originar al Americii. America este însă o excepție rară. Majoritatea societăților din istoria omenirii au acceptat sclavia într-o formă sau alta. În lumea creștinismului timpuriu, sclavia era pretutindeni și era considerată acceptabilă moral. În general, creștinii erau dispuși să trăiască cu ea. 

Apoi, în secolul al IV-lea, omilia lui Grigorie de Nyssa devine prima opoziție față de sclavie ca instituție înregistrată în lume. Grigorie predică din Eclesiastul 2, unde autorul reflectă la inutilitatea căutarea plăcerilor și bogăției. Acesta scrie în Eclesiastul 2:7: “Am cumpărat robi şi roabe şi am avut copii de casă; am avut cirezi de boi şi turme de oi mai mult decât toţi cei ce fuseseră înainte de mine în Ierusalim.” Grigorie consideră că acesta este punctul culminant al mărturisirii mândriei Eclesiastului, iar cuvintele sale merită să fie citate pe larg:

„Condamnați omul la robie, când natura lui este liberă și posedă liberul arbitru, și alcătuiți legi astfel încât să-l întreceți pe Dumnezeu, răsturnând legea Lui dăruită speciei umane. Pe cel făcut anume de Creator să fie proprietarul pământului și conducător – pe el îl puneți sub jugul robiei, ca și cum ați sfida voința dumnezeiască și ați lupta împotriva ei…

Ce anume din existența noastră valorează la fel de mult ca natura umană? Ce preț ați pus pe rațiune? Câte oboluri ați socotit ca fiind echivalentul asemănării noastre cu Dumnezeu? Câți stateri ați primit pentru vânzarea ființei create de Dumnezeu? Dumnezeu a spus: “Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră“ (Facerea 1:26). Dacă el este după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și stăpânește tot Pământul și a primit de la Dumnezeu putere asupra tuturor lucrurilor de pe Pământ, cine este cumpărătorul lui, spuneți-mi, cine este vânzătorul lui? Numai lui Dumnezeu îi aparține această putere; sau, mai degrabă, nici măcar lui Dumnezeu Însuși. Căci darurile şi chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi. (Romani 11:29). Prin urmare, Dumnezeu nu ar reduce neamul omenesc la robie, din moment ce El însuși, atunci când am fost înrobiți de păcat, ne-a chemat din nou la libertate. Dar dacă Dumnezeu nu înrobește ceea ce este liber, cine este cel care își pune propria putere mai presus de cea a lui Dumnezeu?

Și cum va fi pus în vânzare stăpânitorul întregului Pământ și toate lucrurile pământești? Căci proprietatea celui vândut trebuie să fie vândută și ea odată cu el. Așadar, cât credem că valorează întregul Pământ? Și cât valorează toate lucrurile de pe Pământ (Geneza 1:26)? Dacă acestea nu au preț, ce preț valorează cel de deasupra lor, spuneți-mi? Chiar dacă ați spune lumea întreagă, nici așa nu ați găsit prețul pe care îl valorează (“Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce* ar da un om în schimb pentru sufletul său?“ Matei 16:26; Marcu 8:36). Cel care cunoaște firea omului a spus pe bună dreptate că nu merită să dea lumea întreagă în schimbul unui suflet omenesc. Prin urmare, ori de câte ori o ființă umană este de vânzare, la locul vânzării nu este condus nimeni altcineva decât Stăpânul pământului.”

Pentru Grigorie existau trei probleme interdependente cu sclavia. În primul rând, atunci când un om încearcă să ia locul lui Dumnezeu ca cel care deține o altă ființă umană, când Dumnezeu a creat omul și l-a declarat liber, se făcea vinovat de idolatrie și mândrie. În al doilea rând, Dumnezeu i-a dat omului natură și voință liberă și l-a făcut stăpân peste creație; a lua un astfel de om și a-l face supusul tău, ca și cum ar fi un fel de animal, înseamnă a submina legea lui Dumnezeu. În al treilea rând, Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea Sa, astfel omul este mult mai prețios decât orice s-ar putea oferi în schimbul său. Când un om este oferit spre vânzare, este ca și cum Dumnezeu Însuși ar fi licitat. 

Cuvintele lui Grigorie nu au provocat o revoluție peste noapte, însă au indicat că logica demnității umane din mesajul creștin va răsturna această instituție umană care părea inevitabilă, dacă nu chiar naturală.

Constrângerea sexuală și moralitatea creștină

Grecii și romanii, la fel cum nu aveau nicio problemă cu sclavia, nu aveau nicio problemă cu constrângerea sexuală – cel puțin unii dintre ei. Normele sexuale antice erau organizate în jurul reproducerii și aveau standarde duble flagrante. Harper scrie: “Pentru femeile libere și respectabile, ale căror trupuri erau păstrate pentru îndatoririle reproducerii legitime, onoarea cerea cu strictețe virginitate până la căsătorie și castitate în cadrul căsniciei. În cazul bărbaților, sexul premarital era neproblematic și de așteptat,  iar cel extramarital era tolerat pretutindeni.” Din moment ce fetele se căsătoreau în adolescență și bărbații în jurul vârstei de 20 de ani, “outletul energiei sexuale masculine, astfel, însemna exploatarea trupurilor neprotejate de așteptările onorabilității sociale”. “Constrângerea sexuală era o parte obișnuită a vieții de sclav”, iar prostituția era legală și larg răspândită datorită celor care nu își puteau permite sclavi.

Moralitatea sexuală creștină timpurie oferea astfel un contrast puternic cu lumea păgână, fiind una dintre “surprizele” noii religii. Apostolul Pavel îi îndeamnă pe bărbați să rămână credincioși soțiilro lor și să se ferească de imoralitate. Odată ce biserica s-a statornicit după convertirea lui Constantin, logica creștinismului în domeniul sexului și naturii umane a intrat în conflict cu exploatarea sexuală sistematică a celor cărora le lipsea onoarea socială. Într-o predică despre Psalmul 32, în care reflectă la tainele providenței lui Dumnezeu, fratele lui Grigorie de Nyssa, Vasile cel Mare, scrie: “În timp ce sclava care a fost vândută stăpânului ei pentru a se prostitua este în păcat din necesitate, sclava care se întâmplă să aparțină unei stăpâne nobile este crescută în castitate; din această privință uneia i se arată milă, iar cealaltă este condamnată”. Cu alte cuvinte, femeile care erau constrânse din punct de vedere sexal nu puteau fi trase la răspundere pentru faptele care au fost făcute împotriva voinței lor. 

Spre deosebire de scrierile lui Grigorie despre sclavie, această linie argumentativă a avut consecințe politice directe. În 428, împăratul bizantin Theodosius al II-lea a emis un decret surprinzator:

“Nu putem accepta ca proxeneții, tații și stăpânii de sclavi care impun necesitatea păcatului fiicelor sau sclavelor lor să se bucure de putere asupra lor sau să se complacă liber într-o astfel de nelegiuire. Ne face plăcere că acești bărbați sunt supuși unui dispreț profund, astfel încât să nu fie capabili să beneficieze de dreptul puterii și nimic să nu poată fi astfel dobândit de ei. Să le fie îngăduit sclavelor și fiicelor și celorlalte, care din cauza sărăciei la care soarta lor umilă le-a condamnat, să se elibereze – dacă asta doresc – de orice necesitate a acestei ticăloșii, apelând la ajutorul episcopilor, judecătorilor sau chiar al apărătorilor. Astfel, dacă proxeneții vor crede că aceste femei trebuie determinate, dacă vor impune necesitatea păcatului celor care nu doresc, vor pierde nu numai puterea pe care o dețineau, dar vor fi condamnați la exil în mine, ceea ce reprezintă o pedeapsă mai mică decât cea a unei femei care este prinsă și obligată să îndure mizeria unui act sexual pe care nu l-a dorit.”

Aceasta este o transformare directă a înțelegerii creștine asupra demnității umane și moralității sexuale în lege, care a adus idei noi, precum cea a “necesității păcatului” în sistemul legal roman. “Pentru prima dată”, scrie Harper, “trupurile celor fără vreo pretenție familială sau civică la onoarea sexuală au primit protecția statului, doar în virtutea demnității lor umane.” Împărații care i-au urmat lui Constantin au extins această interdicție, culminând cu crearea unui grup special care investiga constrângerea din industria sexuală din Constantinopol și înființarea, alături de soția sa, Teodora, unei mănăstiri pentru fostele prostituate.

Grija pentru săraci și bolnavi

Un al treilea punct de întâlnire între perspectiva creștină asupra demnității umane și lumea antichității a fost în grija pentru săraci și bolnavi. Grija pentru săraci a fost un pilon important al eticii creștine, de la parabolele lui Isus încoace. Aceasta era o altă “surpriză” pe care creștinismul a introdus-o în lume, deoarece lumea romană nu avea niciun concept al “săracilor” ca grup de oameni ce merită îngrijire doar datorită faptului că sunt ființe umane sărmane. Multe aspecte ale vieții civice în lumea greco-romană erau sponsorizate de patroni bogați, însă țelul era îmbogățirea vieții cetățenilor unui oraș sau a clienților personali ai cuiva. Se îngrijeau de cei cu care aveau o legătură civică sau familială datorită acelei legături, și nu pentru că oamenii ar fi fost nevoiași. Însă creștinii erau profund îngrijorați că oamenii făcuți după chipul lui Dumnezeu sufereau boli și nevoi fără a fi ajutați. Au înființat adăposturi și spitale, instituții care nu au existat înainte de această perioadă.

Fiecare dintre cei trei mari Sfinți Părinți Capadocieni au predicat și au acționat în numele săracilor și bolnavilor. Vasile cel Mare a construit un spital mare în afara Cezareei, numit Basileia,  care îngrijea săracii, cei fără adăpost, orfanii și leproșii în diferitele aripi ale acestuia. Pacienții puteau primi îngrijire medicală calificată, adăpost și hrană fără plată atâta timp cât o cerea tratamentul fiecăruia. Biserica și autoritățile locale sprijineau instituție, cea din urmă mai ales prin scutirea de taxe.

Grigorie de Nazianz, în cuvântarea sa despre dragostea față de săraci, își roagă ascultătorii să-și amintească că Dumnezeu a creat ființa umană liberă și cu voință liberă, că sărăcia era un rău al omenirii căzute în păcat, nu o parte a creației originale. El vorbește de demnitatea egală a celor chinuiți de expunerea la intemperii: “Astfel suferă ei, fiind de fapt mult mai demni de milă decât am arătat, acești frați ai noștri în Dumnezeu, fie că vă place sau nu; a căror parte este la fel ca a noastră; care sunt plămădiți din același lut din timpul primei noastre creații… și, mai important, care împart cu noi chipul lui Dumnezeu și care îl păstrează poate mai bine, oricât de risipite ar fi trupurile lor.“

Iar Grigorie de Nyssa susține că sărăcia rănește grav demnitatea pe care o are fiecare ființă umană făcută după chipul lui Dumnezeu: „Nu-i disprețui pe cei care se aruncă cu fața la pământ ca și cum nu ar avea nicio valoare. Află cine sunt și le vei descoperi demnitatea (τὸ ἀξίωμα). Ei au aceeași valoare în persoana lor  (τὸ πρόσωπον) ca Mântuitorul nostru. Cel care iubește omenirea și-a dat propria persoană pentru a-i împiedica pe cei lipsiți de dragoste sau care îi urăsc pe cei săraci, la fel ca cei care așază imaginile împăraților în fața celor care vor să folosească violența, astfel încât răutatea lor să fie împiedicată de imaginea puterii.“

Creștinii ar trebui să se îngrijească de acești oameni nu pentru că sunt rude sau chiar tovarăși de credință, ci pentru că poartă πρόσωπον (prosopon), imaginea sau chipul lui Isus. Ei au fost făcuți după chipul Dumnezeului pe care creștinii susțin că Îl slujesc – un Dumnezeu care le-a poruncit să-i iubească pe toți cei creați după chipul Său și care a dezvăluit acest chip în Mântuitorul Isus.

Demnitatea umană într-o lume post-creștină

După cum am văzut în mod repetat, viziunea demnității umane prezentă în aceste texte patristice a fost o idee nouă pe care creștinismul a adus-o în Antichitate. Acest tipar se regăsește în întreaga istorie până în secolul al XX-lea: când creștinismul pătrunde într-o societate, oferă o înțelegere a demnității umane inerente și egale, care îi înalță pe cei pe care societatea i-a considerat nevrednici. De exemplu, în 1930-1931, episcopul metodist al Indiei, J. Waskom Pickett, a efectuat un studiu riguros al convertirii miilor de membri ai castei Dalit la creștinism, ca urmare a evanghelizării făcute de englezi. În majoritatea cazurilor, scrie Rebecca Shah, “motivul [convertirii] era faptul că cei din casta Dalit priveau creștinismul ca însemnând o viață de demnitate și speranță pentru un viitor fără degradare și servilism.” După cum spunea unul dintre cei convertiți: “Am vrut să devin creștin ca să pot să fiu om. Niciunul dintre noi nu era om. Eram câini. Numai Isus a putut să facă oameni din noi.” 

Dacă acest lucru se întâmplă atunci când creștinismul pătrunde într-o societate, ce se întâmplă atunci când se retrage? Poți avea principii morale precum cel de demnitate umană fără creștinismul care le-a dat viață? Probabil că da, pentru o vreme. În cele din urmă, se vor rupe de cadrul în care au apărut. Demnitatea umană creștină nu este fondată pe maximizarea imparțialității sau autonomiei, ci pe faptul că toate ființele umane sunt făcute libere, după chipul lui Dumnezeu. Dacă se desprinde de acest principiu, atunci demnitatea umană nu va mai avea sens în forma originală. Va crește diferit când va fi altoită pe o nouă ramură religioasă sau filozofică. Tentația de a face excepții pentru a-i  mulțumi pe cei puternici se va dovedi irezistibilă.

S. Lewis și Alasdair MacIntyre au ajuns la concluzii similare asupra raționamentelor morale în secolul al XX-lea. În “Abolirea omului”, Lewis susține că a păși în afara unui sistem moral supus principiilor moralității inerente condiției umane (pe care le-a numit Tao) nu va duce la cucerirea de către om a propriei naturi sau la triumful moralității raționale asupra superstiției și tradiției, ci la dominarea celor slabi de către minoritatea celor puternici: “Ceea ce numim puterea omului asupra naturii se dovedește a fi puterea exercitată de câțiva oameni asupra altora, având Natura ca instrument. (…) Pășind în afara Tao, au pășit în gol. (…) Cucerirea finală a Omului s-a dovedit a fi abolirea Omului.”

În mod similar, MacIntyre susține că eșecul Iluminismului ne pune în fața alegerii dintre moralitatea aristotelică pe care Iluminismul a respins-o și argumentul nietzschean conform căruia “dacă moralitatea nu este altceva decât exprimarea voinței, moralitatea nu poate fi decât ceea ce creează voința.”

Reamintiți-vă că rădăcinile istorice ale demnității umane se află în principiile teologice creștine, principii care – susține Lewis- nu se găsesc în religiile istoriei, în Tao sau raționamentele lui Aristotel. Dacă acest lucru este adevărat, dacă Lewis și MacIntyre au dreptate când spun că respingerea raționamentelor morale ale revelației creștine duc la dominarea celor slabi de către cei puternici, atunci avem toate motivele să credem că demnitatea umană nu va avea căutare în afara unui cadru teologic creștin. Dacă o parafrazăm pe Elizabeth Anscombe în celebra lucrare “Modern Moral Philosophy”, “imperativele” etice ale demnității umane nu au niciun sens fără fundamentele lor teologice și vor fi înlocuite de un consecvențialism opus drepturilor morale ce țin de demnitatea umană.

O societate post-creștină nu este una în care dăm piedicile la o parte pentru ca demnitatea umană să se răspândească în voie, ci o societate în care motivele grijii față de săraci, bolnavi și cei vulnerabili sexual nu au sens pentru cei puternici, ajungând să fie mai puțin practicate. Avem nevoie de creștinism dacă dorim ca demnitatea umană să rămână perceptibilă și trăită. Numai Isus poate face bărbați și femei din fiecare dintre noi.

Nathaniel Peters, The Public Discourse