Pocăința și kintsugi

De cîteva săptămîni am o nouă obsesie… mai veche: pocăința! Ce este pînă la urmă pocăința?

Nouă evanghelicilor ni s-a agățat de gît această poreclă interpretată depreciativ, pe care și noi înșine aproape că o refuzăm: „pocăiți”. Dacă eram strigat așa (pocăitule!) mă întorceam încruntat către cel care m-ar fi „insultat”.

Am încercat în ultimii ani să ocolim termenul prin tot felul de echivalări: evanghelici, protestanți, neoprotestanți etc. Nu ne iese! Tot pocăiți am rămas pentru vulg.

Dar ce este oare pocăința? Este aceasta un sentiment, un act rațional, o trăire lăuntrică sau mai degrabă o sumă de procese, sentimente și trăiri? Este provocat de noi înșine? Este legitimabil reflexivul „m-am pocăit”? Se poate învia mortul pe sine însuși, „căci noi eram morți în păcatele și greșelile noastre”! Oare nu Dumnezeu aprinde acel foc pe care ne așezăm noi mai apoi ca să fim în clocot pentru El pentru tot restul vieții?

Am reînceput să citesc psalmii de pocăință ai lui David. Multe de spus, dar în urmă cu ceva timp mi-a trecut ceva prin minte.

Sînt colecționar de instrumente vechi și biciclete vintage. Dacă intri în astfel de hobby-uri, neapărat trebuie să faci distincția între restaurare, recondiționare, reparație.

Sînt lucruri diferite. Am reparat și recondiționat instrumente și biciclete pe cînd ar fi trebuit să le restaurez și le-am scăzut valoarea. Nu știam ce trebuie să fac. Am învățat cu multe pierderi și pe pielea mea.

Reparația aduce obiectul spre funcționalitate și atît, o bicicletă trebuie să meargă, fără pretenție de întoarcere la original (Am o Miyata reparată, mare păcat!).

Recondiționarea este un compromis între reparație și restaurare. Se înlocuiesc anumite piese cu altele de același tip sau din aceeași epocă, dar nu neapărat identice cu cele ce vor fi fost pe obiectul respectiv.

Ai o cheie ruptă de vioară. Bun! Dacă repari, pui una nouă, dacă recondiționezi, pui o cheie refăcută în același stil, din același material, dar tot noutate. Dacă o restaurezi în schimb, atunci faci în așa fel încît să folosești chiar cheia originală, lipești cu cleiurile pe care le foloseau cei din familia Stradivari, folosești același fel de lacuri etc. O teorie întreagă, o practică și mai greu de explicat!

Eh! M-am întrebat ce face Dumnezeu cu noi în lumina Psalmului 51? Ne repară, ne recondiționează, ne restaurează Dumnezeu?

Nici una, nici alta, nici cealaltă! Face cu noi wabi-sabi și KINTSUGI! Metoda Lui nu anulează istoria, nu ne ascunde cicatricile și rupturile, ci le evidențiază prin Harul Său și spre Gloria Sa!

Harul Său și Gloria Sa sînt centrale aici, nu ce se mai poate face din noi și cu noi! Noi devenim periferici, renunțînd la triumfalistul tîmp Smile, Jesus Loves You! Ego-ul meu supradimensionat de gîndirea modernă pozitivistă, datoare umanismului cu împletituri iluministe, se prăbușește în țărînă și strig odată cu Apostolul:

„Căci nu mai trăiesc eu, ci El trăiește în mine, am fost răstignit împreună cu Cristos, toate le socotesc gunoi pentru prețul nespus de mare al cunoașterii Lui… binele pe care vreau să-l fac nu-l fac, dar răul pe care nu vreau să-l fac… iată ce fac, văd în mine… urmele… ”

Ce este Kintsugi?

This repair method celebrates each artifact’s unique history by emphasizing its fractures and breaks instead of hiding or disguising them. Kintsugi often makes the repaired piece even more beautiful than the original, revitalizing it with new life.

sursa

Se spune că arta Kintsugi s-a născut undeva în Japonia pe cînd un mare creator de vase, care cîștiga în mai tot anul toate competițiile estetice, a creat un vas perfect. O capodoperă în adevăratul sens al cuvîntului, final de carieră.

Aștepta ziua expunerii, cînd toți ceilalți creatori s-ar fi minunat de opera sa. Dar… cu zile înainte de marele eveniment… i-a trecut prin cap o idee nebunească. A ridicat superbul vas deasupra capului și i-a dat drumul. Țăndări s-a făcut! Apoi a topit aur, l-a amestecat cu praf de ceramică și a lipit vasul la loc.

În ziua aceea, zi însorită de primăvară, ce credeți că a strălucit mai tare? Vasul? Cioburile adunate? Desenele și înfloriturile superbe? Nu! Fracturile, lipitura, ruptura. Acelea!

Așa face Dumnezeu cîteodată cu noi! Ne dă drumu de sus, ne sparge, ne frînge, ne și calcă sub picioarele Sale, „mîna Ta apăsa asupra mea” (PS. 32), ne stoarce ca pe struguri sau smochine, după care ne lipește cu aur, dînd valoare tocmai rupturilor, ca în kintsugi.

Nu așa se uită Dumnezeu la noi, cei imperfecți, frînți, rupți? wabi-sabi?

Ce este frumos aici? Prin pocăință, mintea nu ne este tabula rasa, nu redevenim virginali, nu ne întoarcem la cîrlionții ignoranței copilărești și la bucălații obrăjiori ai nevinovăției! El nu ne repară plămînii distruși de fumat, venele înțepate de droguri, creierii scurși în mucii pornografiei, cicatricele brațelor tăiate cu lamele de ras, ficatul scăldat în alcool. Nu!

Frumusețea artei KINTSUGI este că nu anulează povestea frîngerii, o repovestește prin firul de aur, nu o uită. Pocăința nu înseamnă amnezie, închiderea dosarelor. Da, sigur! Înseamnă izbăvire de toate acelea enumerate mai sus și de altele! „Tu mă înconjori cu cîntări de izbăvire” (PS. 32) Dar nu înseamnă amnezie și nici chiar eliminarea totală a consecințelor fizice, fiziologice ale păcatului.

Priviți la Petru și Pavel. I-a iertat Domnul, i-au iertat frații, s-au iertat chiar ei, dar nu uită, reamintesc faptul că unui-i stîrpitură și celălalt un trădător iertat. Apostolii nu se prefac uituci cu dosarele închise, nu anulează memoria faptelor iertate.

Pocăința iertatului nu îl transformă pe iertat în nevinovat fără trecut. Un criminal și un curvar ca David devine „om după inima lui Dumnezeu”. Paradoxal: strigă de bucurie înaintea Domnului, ca în finalul psalmului 32, dar își stuchește tot timpul fața: „păcatul meu stă necurmat înaintea Ta”, ca în psalmul 51.

David celebrează iertarea, dar cu „inima frîntă și duhul zdrobit” (PS 51), ca cea mai frumoasă jertfă pe care i-o va fi adus-o Domnului! Și oare cum ne păstrăm duhul zdrobit și inima frîntă altfel decît prin reamintirea păcatului propriu. Să ne amintim noi păcatele noastre ca nu cumva să ni le amintească alții pentru a ne smeri!

Nu! Pocăința nu este uitucă. Poate că cea mai apropiată stare de ce am putea defini, folosind instrumentele conceptuale și lingvistice ale anticilor, este NOSTALGHIA, în sensul ei etimologic – durerea reîntoarcerii.

Pocăința reprezintă un set de procese și trăiri PROVOCATE DE Domnul, lăsîndu-ne pe noi datornici să continuăm toată viața, pînă la moarte, un set de trăiri în dulcele-amar al întoarcerii. Este o învîrtire, nu numai convertire. Ne învîrtim spre trecut, ni-l vedem, vedem hăul, haosul, murdăria, mucegaiul, otrava din care am fost scoși și apoi ne continuăm turul în jurul axei, întorcîndu-ne cu fața spre Fața Sa și atunci fețele noastre se vor fi luminat de bucurie.

Pocăința autentică este neapărat un tur de forță între cea mai grea întristare și bucuria extatică, este ieșire la lumină, dar numai după ce vom fi trecut prin valea umbrelor morții; este, cum spune un părinte în pateric: „ca sufletul să îți stea în rai, trebuie să îți ții mintea în iad!”. Cu mintea îmi a-mintesc ce-am fost, iar sufletul se ridică către Tine, Doamne (Psalmul 25). Cu mintea scormonesc amintirea trecutului ca nu cumva să mă îngîmf, ca nu cumva să îmi treacă întristarea utilă și să mi-o iau în cap, crezînd că mă voi fi biruit, cu inima cînt sursum corda! Sus inimile! Le avem la Tatăl!

Sînt rupt prin pocăință între două lumi, lumea pe care am părăsit-o, cu gustul roșcovelor încă în gură și lumea spre care călătoresc, cu lapte și miere între dinți! Un prinț în piele de porc, ca în povestea porcului! Un cerșetor chemat să fie rege! Schingiuit de regrete, zghihuit de spaime, urmărit de fiara neagră și șarpele rănit, dar spălat pe răni cu uleiul Domnului: „… îmi întinzi masa în fața potrivnicilor mei și paharul meu este plin de dă peste el, îmi torni undelemn pe cap…” (PS. 23)

Sus inima curată, jos privirea vinovată!