Pocăința ca REPETARE – faza fixării prin iterație – Partea a IV-a (Psalmul 51)

Repetiția este mama învățăturii!

Trebuie să repetăm ca să ne aducem aminte. Pocăința este un foc care trebuie alimentat continuu.

4 Împotriva Ta, numai împotriva Ta,

am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta;
aşa că vei fi drept în hotărârea Ta şi fără vină în judecata Ta.
5 Iată că sunt născut în nelegiuire
şi în păcat m-a zămislit mama mea.

9 Întoarce-Ţi privirea de la păcatele mele,
şterge toate nelegiuirile mele!
17 Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit:
Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită.

David nu numai că își reamintește din cînd în cînd păcatul în aceeași formă (am curvit, am ucis!), ci repetă folosind imagini și lexeme diferite, apoi reformulează totul în modul paralelismului ebraic. Se rotește asupra conceptelor, repetînd într-un mod diferit ofensa, dar include și încarcă noi sensuri după tehnica bulgărelui de zăpadă.

Este ca un zbor de vultur, în cerc, se rotește asupra prăzii, ca să fie cît mai exact.

Descrie aceleași fapte cu sinome și expresii înrudite ca să fie deopotrivă precis în descriere, dar să includă ce este mai important: perspectiva de sus, vederea holistică, ansamblul.

Pînă la urmă împotriva cui am păcătuit? Împotriva lui Urie, Batșeba, da, dar în primul rînd acum se vede mai clar relația esențială: Împotriva Domnului.

Insistența în plîns, în întristare, amînarea bucuriei își au rostul lor. O inimă ZDROBITĂ ȘI MÎHNITĂ. Vedeți versetele 2, 7, 9, 10, 12 din același psalm.

Pocăința nu este o explozie de artificii, ci un foc care trebuie întreținut pînă se mistuie totul și pînă adunăm cenușa rezultată în urma katharsis-ului. Este un holocaust, o ardere de tot, pînă la ultimul detaliu.

Obișnuindu-ne să expediem acest gen de procese, pentru a nu fi acuzați de masochism spiritual, pocăința unora este doar un foc de paie, care ne lasă cu perdele de fum. Plastic cu benzină, toxic! La focul pocăinței multora nu te poți încălzi, ci este doar putoare și fum negru întunecat.

Unul dintre duhovnicii vechi spunea: „ține-ți mintea în iad și sufletul în rai”. Recapitulează ce ai făcut, nu te ierta prea ușor, altfel vei recădea la fel de ușor, dacă prețul emoțional plătit este atît de mic.

Mîntuitorul ne învață să ne luăm crucea în fiecare zi ca să-L urmăm. Eu nu văd altă modalitate mai bună de răstignire a eului decît în acest fel al mortificării prin amintirea păcatului făcut cu nostalgie, în sensul etimologic al cuvîntului. Așa se obține un duh zdrobit, pisat ca usturoiul în piuă.

Sînt sătul de obraznici care spun: „Ei, gata, este har, ce tot atît insistați, să mergem mai departe, doar și David a alunecat… ce tot îmi scoateți ochii cu trecutul?”

Păi trebuie să ne scoatem ochii unii altora, pentru că oricum nu vedem bine cu ei, trebuie să ni-i înlocuim cu ochii Domnului, ca să vedem cît de catastrofală ne este fapta pentru comunitate, pentru familie, pentru mărturie.

Oare repentance, termenul englezesc pentru pocăință, să nu aibă niciun fel de legătură cu repetarea plecăciunilor de iertare? Pocăința trebuie repetată, precum repetăm exercițiile fizice în sport. Ca un antrenament, care ne ține în formă. Este o zdrobire permanentă, cotidiană.

Nu există expert în pocăință. Tot timpul sîntem începători pentru că trecem de la un nivel la altul. Niciodată să nu te simți sigur și să te odihnești în platou, tot timpul trebuie să fii în gardă și veghetor.

Oare nu din acest reflex necesar de cultivat simțim nevoia să ne cerem iertare de mai multe ori atunci cînd am greșit grav? Să insistăm? Cînd ne cerem iertare Domnului, ne aducem aminte cine am fost noi, Cine este El, ce am făcut noi, ce a făcut El pentru noi?

Fără reamintire și repetare nu există retrospectivă, iar fără retrospectivă nu putem avea perspectiva corectă asupra modului în care se va repara relația noastră cu Dumnezeu și apoi relația noastră cu cei cărora le-am greșit.

Va urma!