Pocăința ca NOSTALGIE – Partea I (Psalmul 51)

Pocăința are un aspect nostalgic. Din păcate termenul pocăință este deja un arhaism și iese din uzul comun în favoarea unui alt termen: convertirea. Însă sînt două chestiuni diferite. Convertirea este un eveniment, prin care Dumnezeu ne învie la o nouă viață. Pocăința însă este un proces de o viață întreagă.

Toți creștinii pretindem convertirea, dar uneori ne blocăm într-un triumfalism ușuratic, prin care reclamăm o viață de biruință continuă, constantă și climactică, ceea ce nu se întîmplă în viața niciunuia dintre noi. 

În mentalul evanghelic avem idei și practici pe care le numim generic ”pocăință”, adesea numim astfel simple regrete, păreri de rău, frustrări și ciuda că vom fi fost prinși asupra faptului. Adevăratele lacrimi ale pocăinței nu au nimic de-a face cu amărăciunea că ne vom fi pierdut reputația sau vom fi făcut de rîs biserica locală în care sîntem membri sau familia. 

Dintr-o altă pespectivă, pocăit, ca termen folosit de cei din lume, a ajuns aproape o jignire.Este folosit cu sens depreciativ. Între aceste tensiuni vom încerca să găsim calea spre ceea ce am putea imagina ca drum al pocăinței autentice.

Din păcate, noi cei născuți în familii de pocăiți am diluat ideea de pocăință. Sîntem vaccinați la concept. Noi nu mai conștientizăm dramatismul pocăinței. Fiind la a treia generație sau la a patra nu mai înțelegem etapele procesului. Am demonetizat ideea.

Apoi sîntem prinși de un ieftin triumfalism, despre care am mai amintit. De ideea conform căreia după pocăința-eveniment urmează o viață de biruință continuă.

Există, de asemenea, primejdia unei pocăințe prea rapide, a unei pocăințe instantanee, ca eveniment, secvență, punctiformă, fără digerarea tristeților necesare, o pocăință în doi pași (recunoaștere superficială și reparare rapidă, după care zîmbete și restaurări rapide la statute pe care le vom fi avut înainte).

Paradoxal, pocăința aduce bucurie, dar mai apoi, în timp, numai după întristarea cuvenită. Oximoronic aproape, cu cît ne întristăm mai mult în pocăință, cu cît sîntem mai mult străpunși de lacrimi, cu atît bucuria este mai mare.

Pocăința nu este un sentiment sau o serie de sentimente. Nu are de-a face cu împărțirile platonice voință, sentiment, intelect. Este un proces foarte complex care ține o viață întreagă.

Pocăința este nu numai un proces, este o ȘCOALĂ, pe care o putem învăța, în care avem nevoie de mentori, de călăuze, de pedagogi.

Pocăința este o îmbrățișare în care este nevoie de doi, este un act dialogic, în care spunem și așteptăm răspunsul.

Haideți să învățăm de la David, un model de pocăință. Un curvar și un criminal, dar care este declarat un OM DUPĂ INIMA LUI DUMNEZEU. Aceasta înseamnă că Dumnezeu i-a acceptat pocăința. De aceea credem că este un bun profesor de pocăință.

Ce anume a făcut David diferit decît facem noi astăzi cînd vorbim de pocăință?

Va urma

Photo by Howen on Unsplash