Ce faci când nu poți atinge excelența academică, științifică? Răspunsul pe care îl dau oamenii cu bun simț este acesta: „Faci altceva!” Nu e nicio tragedie dacă nu ne facem toți doctori în ceva! Dumnezeu ne-a înzestrat cu daruri și talente care așteaptă să fie descoperite, dezvoltate și puse în practică.
Alții, de la studenți obișnuiți până la înalți demnitari, dau un răspuns diferit: „Dacă nu poți atinge excelența, o răpești! Faci orice, doar să obții diploma mult râvnită! Pe scurt, plagiezi!” În fond, asta înseamnă să plagiezi: să răpești ceva! Din punct de vedere etimologic, verbul „a plagia” vine din latinescul plagiārius și înseamnă, literalmente, „răpitor”. Un plagiārius era un individ fără scrupule, abil în răpirea copiilor sau a sclavilor. Un hoț! Chiar și în cultura modernă, după ce termenul a fost adoptat în limba engleză, prin secolul al XVII-lea, un răpitor era numit „plagiator” („plagiary”). Ulterior, termenul s-a specializat tot mai mult cu referire la cei care comit un furt literar.
Vasăzică, plagiatorul contemporan este mai „soft”, e cumva îndulcit, pare să-și facă un bine lui, fără a face rău altora. Oare așa să fie? Mă tem că nu! Cred că rădăcina dură a plagiatului îl urmărește ca o umbră pe fiecare „răpitor” modern. Dar ce răpește plagiatorul, până la urmă?
Un plagiator își răpește propria onoare. Degeaba ai hârtia cu „dr.” în buzunar, dacă ești un hoț. Știu că societatea pragmatistă de azi nu prețuiește prea mult onoarea și, totuși, lucrurile nu sunt atât de simple. Nu poți perpetua la nesfârșit zgomotul sindrofiilor, așa încât să-ți acoperi vocea conștiinței. Mai sunt momente când, fără să vrei, te gândești la tine. Și atunci, chiar dacă toți ceilalți nu știu, tu știi: ți-ai răpit singur onoarea!
Un plagiator răpește încrederea coordonatorului său și pe cea a comunității academice din care face parte. Toți cei care au trecut printr-un studiu doctoral știu cât de complex este acest proces: trebuie, în primul rând, să ai un coordonator care să-ți acorde încredere, apoi acesta îți oferă din timpul și expertiza sa, trebuie să faci cercetare, să ai echipe de îndrumare doctorală, comisii de evaluare etc. În spatele acelei diplome cu „dr.” se află o lume întreagă, o comunitate academică, oameni ca noi, până la urmă. Plagiatorul le răpește încrederea tuturor și o calcă în picioare.
Un plagiator răpește resursele societății. Studiile doctorale sunt costisitoare. Statul sau diverse persoane / organizații investesc sume semnificative de bani pentru ca cineva să atingă excelența academică pentru ca, ulterior, acea persoană să aducă un plus valoare în societate. Un plagiator, dimpotrivă, înjosește societatea și-i risipește resursele.
Un plagiator răpește viitorul copiilor. Ce motivație să mai aibă un copil, un adolescent să facă douăzeci de ani de școală? De ce să muncești, să te chinui, când sunt drumuri mai scurte de a ajunge la destinație? Și, de ce să nu o faci și tu, dacă o pot face până și cei ce ne conduc țara? Și iată cum plagiatorii, mai ales cei notorii, devin modele nocive pentru copiii noștri, stârnindu-le fie lehamite, fie dorința de a fura ei înșiși.
Un plagiator răpește însăși ideea de excelență academică. Se ajunge ca lumea să-și bată joc de doctorate și de cei care au doctorate. Munca adevăraților doctori nu mai este prețuită și valorizată cum se cuvine. Valabil și pentru masterate și licențe – și acolo se fură mult! Poate acest lucru nu pare prea grav pentru unii, dar nu uitați, fără excelență nu ne rămân ca variante decât mediocritatea și sărăcia de toate felurile. Le-am simțit gustul amar pentru prea multă vreme!
Închei pozitiv. Și plagiatorii se pot schimba, dacă vor. Plagiatul nu este păcatul de neiertat!
Costel Ghioancă, pentru Edictum Dei
Sursa foto: Photo by Markus Winkler on Unsplash
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter