Pericolul încrederii exagerate (partea a II-a)

Un “pastor” înarmat, băutor de bere și guraliv a ținut recent prima pagină a ziarelor când a fost arestat pentru conducerea unui autovehicul în stare de ebrietate. Într-o scuză emoționantă adresată bisericii, el a mărturisit că abuza (era dependent) de alcool de ani de zile.

Deși măsura în care băuse fusese păstrată relativ privată până atunci, el își construise atât reputația, cât și biserica pe exercitarea extremă a libertăților sale creștine. Într-un articol publicat cu doar câteva zile înainte de arestarea sa, el nu a încercat nicicum să-și ascundă dependența de băutură, vorbirea murdară sau oricare dintre celelalte aspecte lumești ale vieții și slujbei sale – dimpotrivă, le-a lăudat. Prăbușirea sa morală este un exemplu puternic al pericolului încrederii excesive și al eșecului de a limita biblic libertatea cuiva. 

Limitele biblice

Limitele biblice ale libertății noastre în Cristos sunt detaliate în cartea 1 Corinteni. Ca răspuns la întrebările corintenilor cu privire la limitele libertății lor creștine, apostolul Pavel a subliniat doi factori importanți pe care aceștia trebuia să îi ia în considerare. Primul a fost că ei trebuie să fie dispuși să-și sacrifice libertatea din dragoste pentru alți credincioși cu conștiințe mai slabe (mai slabi în credință). El dorea ca ei să ia în considerare impactul exercitării libertății lor asupra altor creștini.

Al doilea avertisment cu privire la limitele libertății lor a fost acela de a le reaminti de pericolul încrederii excesive în ei înșiși. Pavel i-a instruit pe corinteni să învețe de la israeliți, după exodul lor din Egipt. Deși Israelul a beneficiat de prezența și furnizarea hranei zilnice din partea Domnului, ei au luat-o ca fiind un lucru derizoriu, au alergat după idoli și s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu și a conducătorilor Săi aleși.

Un avertisment apostolic

În 1 Corinteni 10:11-12, Pavel leagă firele ilustrației sale din Vechiul Testament și lansează un avertisment pentru cititorii săi.

“Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor. Astfel dar, cine crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă.”

Pedepsele care s-au abătut asupra israeliților neascultători nu au fost doar un exemplu pentru colegii lor evrei, ci și pentru credincioșii din toate timpurile. Mai mult decât atât, ele au fost date pentru învățătura noastră, pentru beneficiul creștinilor, cei “peste care au venit sfârșiturile veacurilor”. Cuvântul instruire se referă la mai mult decât o învățătură obișnuită – înseamnă admonestare și poartă conotația de avertisment. Este un sfat dat pentru a convinge o persoană să își schimbe comportamentul în lumina judecății.

Încrederea în sine și autodistrugerea

Trăim într-o epocă foarte diferită de cea a evreilor din pustie sub conducerea lui Moise, dar putem învăța o lecție valoroasă din experiența lor. La fel ca ei, ne putem pierde binecuvântarea, răsplata și eficiența în slujba Domnului dacă, în exces de încredere și prezumție, ne luăm libertățile prea departe și cădem în neascultare și păcat. Nu ne vom pierde mântuirea, dar ne putem pierde cu ușurință virtutea și utilitatea și putem deveni descalificați/decăzuți (putem fi lepădați).

Fiecare credincios, mai ales atunci când devine încrezător în libertatea sa creștină și în maturitatea sa spirituală, ar trebui “să ia seama să nu cadă”. Pavel exprimă un principiu atemporal, articulat în Proverbe astfel: “Mândria merge înaintea pieirii și trufia înaintea căderii” (Proverbe 16:18). Este ușor să înlocuim încrederea în noi înșine cu încrederea în Dumnezeu – să acceptăm călăuzirea și binecuvântarea Sa și apoi să ne asumăm meritele pentru lucrarea pe care El o face prin noi. De asemenea, este ușor să devenim atât de îndrăgostiți de libertatea noastră în Hristos încât să uităm că suntem ai Lui, cumpărați cu un preț și chemați să ne supunem Cuvântului Său și să slujim Lui.

Expunerea încrederii în sine excesive

Biblia este plină de exemple ale pericolelor excesului de încredere. Cartea Estera se concentrează în jurul planului unui om mândru și prea încrezător care și-a văzut planul întors împotriva sa. Regele Ahașveroș al Persiei l-a promovat pe Haman ca al doilea la comandă, cu instrucțiuni ca poporul să se închine în fața lui Haman așa cum ar face-o în fața regelui. Mardoheu însă, nu a vrut să i se închine, iar când mândrului și arogantului Haman i s-a spus că Mardoheu era evreu, l-a convins pe Ahașveroș să declare un edict prin care să se răzbune pe toți evreii din țară, ucigându-i. Prin mijlocirea reginei Estera, de asemenea evreică și nepoata lui Mardoheu, regele a emis un edict foarte diferit, care le permitea și chiar îi încuraja pe evrei să se apere – ceea ce au făcut cu mare succes. Haman a fost spânzurat pe spânzurătoarea pe care o pregătise pentru Mardoheu, care a primit toate posesiunile lui Haman și onoarea regală pe care Haman o așteptase pentru el.

Sanherib, regele Asiriei, a batjocorit pe Israel lăudându-se că Dumnezeul lor nu îi poate salva mai mult decât o făcuseră zeii celorlalte ținuturi. La scurt timp după aceea, “îngerul Domnului a ieșit și a lovit 185.000 de oameni din tabăra asirienilor; și când oamenii s-au sculat dimineața, iată că toți aceștia erau morți”. La câteva zile după ce regele învins s-a întors în Asiria, el a fost asasinat de doi dintre proprii săi fii și succedat pe tron de un al treilea (Isaia 37:36-38).

Petru a descoperit că acolo unde se credea cel mai puternic și cel mai de încredere era de fapt cel mai slab. L-a asigurat pe Isus: “Doamne, cu Tine voi merge și în temiță și la moarte!” Dar, așa cum a prezis Isus atunci, înainte de răsărit, Petru a negat de trei ori chiar că îl cunoaște pe Isus (Luca 22:33-34, 54-62).

Credincioșii din biserica din Sardes erau mândri de reputația lor de a fi vii din punct de vedere spiritual, dar Domnul i-a avertizat că erau cu adevărat morți și că trebuia să se pocăiască (Apocalipsa 3:1-2). Dacă nu o vor face, El va veni peste ei ca un hoț (Apocalipsa 3:3) – la fel cum, într-o noapte, soldații inamici din timpul lui Cirus s-au strecurat în acropola aparent inexpugnabilă (de necucerit) de la Sardes pe o potecă nepăzită. O mână de soldați s-au furișat pe potecă și-au deschis porțile pentru restul armatei. Încrederea excesivă a dus la nepăsare, iar nepăsarea a dus la înfrângere.

Credincioșii din Laodiceea, încrezători în ei înșiși, credeau că sunt “bogați” și că “nu au nevoie de nimic”, dar Domnul le-a spus că, de fapt, erau “nenorociți și vrednici de milă și săraci și orbi și goi” (Apocalipsa 3:17).

Limitarea libertății noastre

Creștinii care devin mult prea încrezători în sine devin mai puțin dependenți de Cuvântul lui Dumnezeu și de Duhul lui Dumnezeu și totodată neglijenți în viața lor. Pe măsură ce crește nepăsarea, crește expunerea în fața ispitei și scade rezistența față de păcat. Când ne simțim cel mai siguri pe noi – când credem că viața noastră spirituală este cea mai puternică, doctrina noastră cea mai solidă și morala noastră cea mai pură – ar trebui să fim cel mai vigilenți și mai dependenți de Domnul.

Pentru binele nostru, precum și pentru binele altora, trebuie să ne limităm cu credincioșie libertatea în conformitate cu instrucțiunile lui Pavel. Dragostea față de frați ar trebui să dicteze expresiile exterioare ale libertății noastre, iar în interior trebuie să ne păzim cu vigilență de nepăsarea spirituală care vine din excesul de încredere.

În cele din urmă, libertatea noastră nu este menită să ne amuze sau să ne satisfacă. Este un dar de la Dumnezeu care trebuie folosit pentru gloria Sa și edificarea poporului Său. Orice alt exercițiu al libertății noastre este un abuz.

John MacArthur, Grace to You

Sursa: https://www.gty.org/library/blog/B141010/the-danger-of-overconfidence-part-2