Pericolele fățărniciei – 1

Motto: “Locuința ta este în mijlocul fățărniciei și,

de fățarnici ce sunt, nu vor să Mă cunoască”,

zice Domnul.

Ieremia 9:6

Fățărnicia sau fățăria are întotdeauna conotații negative în limba română. Este antonimul sincerității, este sinonimă cu duplicitatea, falsitatea, prefăcătoria. Însă cred că trebuie să nuanțăm puțin problema duplicității.

De la cădere încoace nimeni nu mai poate fi cu totul sincer. Este imposibil. Fiecare copil, odată ce se dezvoltă, învață ascunderea benefică și duplicitatea necesară.

Îmbrăcămintea este o primă anulare a sincerității minimale. Faptul că nu spunem întotdeauna tot ce gîndim, nu facem tot timpul tot ce ne trece prin minte, nu rostim orice gînd și nu verbalizăm orice am imaginat, este o formă de fățărie.  De fapt există un fel de cenzură personală care este o formă de duplicitate sănătoasă. Nici cu cei mai apropiați, nici cu cei care ne sînt parteneri de viață și împreună formăm o familie sau ”un singur trup”, nici în acest soi de relație nu sîntem cu totul ”sinceri”.

Ce soț de cum se trezește dimineața îi spune soției, privind-o cu drag, dar critic în același timp: “arăți mai prost ca aseară, draga mea, și ai halenă!” Din pricina căderii nu mai putem recupera sinceritatea totală.

De aceea dreapta cumpănire și dreapta judecată trebuie folosite tot timpul atunci cînd rostim anumite lucruri sau facem anumite gesturi.

Atunci cînd omul este răscumpărat, cînd trăiește o nouă viață prin Cristos și în puterea Duhului, intră într-un proces de vindecare a lăuntrului și este scufundat, botezat în Adevăr. Cristos este Adevărul, iar Duhul Sfînt este Duhul Adevărului. Autenticitatea, asemănătoare cu cea a copiilor, este ținta spre care trebuie să ne îndreptăm atunci cînd Isus ne spune să fim precum acești micuți.

Cristos a venit să ne spele nu numai de păcatele noastre, ci să ne izbăvească și de omul vechi, de omul carnal, de firea pămîntească, fire care îl face pe Apostol să strige: ”Binele pe care vreau să-l fac nu-l fac și răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!”. Este un strigăt sfîșietor al oricărui creștin care se luptă cu tensiunea dintre cele două firi, carnea și Duhul (vezi Galateni capitolul 5).

Dacă Îl urmăm pe Cristos, căutăm sfințirea, căutăm să Îi semănăm tot mai mult în fapte și vorbe. Dacă cineva spune că Îl cunoaște, atunci trebuie ca acesta să trăiască și el cum a trăit Cristos, ne spune Apostolul Ioan în 1 Ioan 2.

Cînd trăiești în sfințenia cerută de Dumnezeu nu mai ai nimic de ascuns.

Cristos, Omul-Dumnezeu, Cel în două Firi, este Singurul care a trăit o viață atît de curată încît n-a putut fi acuzat niciodată de fățărnicie, fiind cu totul simplu în sensul etimologic al cuvîntului.

De fapt cel mai dur discurs al Domnului a fost împotriva fățărniciei. Este un rechizitoriu copleșitor, care arată atît mecanismele cît și consecințele fățărniciei. În urma acestui discurs, în mintea oricărui cititor al Scripturilor fățărnicia a devenit sinonimă fariseismului.

Cel mai predispus la fățărnicie este cel care este prins între două capete: așteptările celorlalți (și ale lui) de la sine, dorința de a impresiona printr-o imagine publică care să satisfacă aceste așteptări și viața lui lăuntrică, care este adîncită în patimi și păcate.

Vameșul, păcătosul, curva, pierduții, clienții obișnuiți de la mesele cu Isus, n-aveau nimic de ascuns, n-aveau pe nimeni de impresionat, ce-i în gușă și-n căpușă, nu mai aveau nimic de salvat, mizeria era pe față.

Cărturarii, preoții, teologii, fariseii, aristocrații aveau reputația, bunul nume, fața spălată, hainele curate, dosarele impecabile.

Tema fariseismului este extrem de generoasă și ar merita explorată mai mult, dar acum ne vom ocupa numai de pericolele fățărniciei religioase, pentru a lansa un semnal de alarmă către cei care suferă de sindromul fiilor lui Eli: sînt atît de aproape de lucrurile sfinte, încît ajung să le disprețuiască.

Iată așadar, pînă în versetul 13 din Matei 23 este o introducere cu referire la mecanismele care produc fățărnicia.

Va urma!