Dacă, așa cum pare probabil, rezoluția va fi adoptată, singurul lucru care va sta în calea adăugării acestor categorii dubioase pe lista UE de infracțiuni deosebit de grave care „au impact dincolo de frontierele naționale” va fi un vot în Consiliul Uniunii Europene.

Pentru așa-numitele „eurocrime” de acest tip, PE și Comisia Europeană (CE) au competența de a stabili norme minime privind definirea infracțiunilor și a sancțiunilor penale, pe care statele membre trebuie să le integreze apoi în propriile sisteme juridice.

Capacitatea UE de a ignora principiul subsidiarității în acest fel este înrădăcinată în articolul 83 alineatul (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), care prevede o listă de asemenea infracțiuni.

Deși această listă este exhaustivă și include în prezent doar zece „domenii de criminalitate” – inclusiv terorismul, traficul de persoane și exploatarea sexuală a femeilor și a copiilor -, articolul 83 alineatul (1) conține o dispoziție care permite Consiliului să adopte o decizie (cu aprobarea PE) de extindere a listei respective.

Acest proces a fost declanșat încă din 2020, când președintele CE, Ursula von der Leyen, a anunțat, în discursul său privind starea Uniunii și în scrisoarea de intenție care îl însoțea, o nouă inițiativă „de a extinde lista infracțiunilor UE la toate formele de infracțiuni motivate de ură și de discursuri de ură, indiferent dacă sunt motivate de rasă, religie, sex sau sexualitate.”

Schimbarea pe care o presupune această propunere este uluitoare. Deși toate statele membre incriminează în prezent discursul instigator la ură pe motive de rasă, culoare, religie, descendență, naționalitatea sau etnicitate, doar 20 dintre ele includ în mod explicit orientarea sexuală în legislația privind discursul instigator la ură, în timp ce 12 includ identitatea de gen, și doar două acoperă caracteristicile sexuale.

La prima vedere, ar putea părea că nu sunt prea multe lucruri care să nu placă într-o propunere menită să asigure o politică mai eficientă și să sancționeze „discursul instigator la ură”. La urma urmei, cine vrea să apere ura? Cu siguranță, așa cum a spus însăși președintele von der Leyen: „Ura este ură – și nimeni nu ar trebui să o folosească.”

Dar chiar dacă astfel de platitudini pot fi confundate cu vorbele înțelepte, nu rezultă neapărat că ura percepută este întotdeauna ură reală. Pentru oricine e preocupat să protejeze libertatea de gândire și de exprimare, o parte din problema cu propunerea CE este că o varietate de subcategorii diferite de exprimare sunt acum adesea catalogate drept „discurs de ură”.

În acest sens, avem de-a face cu un concept care se află pe un spectru.

La capătul cel mai extrem al acestui spectru se află formele de exprimare care incită la violență sau ostilitate împotriva altor persoane și grupuri și care, prin urmare, sunt interzise de toate tratatele internaționale și regionale majore privind drepturile omului.

Dincolo de aceasta însă, la capătul mai tolerant al spectrului, termenul „discurs de ură” devine un fel de termen juridic impropriu, deoarece face referire la forme de exprimare pe care unele persoane sau grupuri pot într-adevăr să pretindă că le consideră jignitoare, supărătoare sau ofensatoare, dar care, cu toate acestea, primesc și garantează protecție juridică.

Introducerea acestui element de subiectivitate în reglementarea discursului instigator la ură – prelungirea spectrului la capătul său mai tolerant, ca să spunem așa – nu a fost în întregime neintenționată, permițând birocraților CE să redefinească ceea ce se califică drept „ură” în propriul lor interes politic, lărgind astfel sfera de aplicabilitate la diverse persoane și grupuri ale căror opinii divergente cu privire la schimbările climatice, imigrația în masă și problemele LGBTQ+ sunt incomode din punct de vedere ideologic.

Înțeleasă în acest context, este clar că propunerea se înscrie într-o tendință de termen mai lung în toate cele trei organisme de guvernare ale UE de a reduce pragul de criminalitate pentru discursurile ce pot fi pedespite și, astfel, de a face ca o mare parte din extremitatea mai laxă a spectrului să devină o problemă a poliției.

De exemplu, în documentația asociată cu propunerea CE, se găsesc diverse aprobări ale definiției „discursului instigator la ură”, formulată de Comitetul ONU pentru eliminarea discriminării rasiale (CERD): „O formă de discurs orientat spre ceilalți, care respinge principiul fundamental al drepturilor omului privind demnitatea umană și egalitatea și care urmărește să degradeze poziția indivizilor și a grupurilor în aprecierea societății.”

Reține că, spre deosebire de orice altă definiție internațională a fenomenului – inclusiv definiția CE – definiția CERD desființează legătura dintre „discursul instigator la ură” și incitarea la violență.

Într-un proiect de raport de aprobare a comunicării CE, Comisia pentru libertăți civile a Parlamentului European nu numai că citează CERD, dar susține, de asemenea, că „dreptul fundamental care este protejat în lupta împotriva discursului instigator la ură și a infracțiunilor motivate de ură este demnitatea umană”, că „viitoarea legislație a UE care să acopere discursul instigator la ură și infracțiunile motivate de ură trebuie să protejeze demnitatea umană” și că UE trebuie „să ofere protecție care să nu excludă noi motivații sociale pentru ură, deoarece demnitatea victimelor este cea care trebuie protejată”.

Dar cum ar putea arăta acest lucru în practică? Faptul de a purta o pancartă pe care scrie „Femeile trans nu sunt femei” va încălca demnitatea umană a unei persoane cu caracteristicile protejate relevante? Creștinii care apelează la rețelele de socializare pentru a-și împărtăși opiniile cu privire la căsătorie și sexualitate vor încălca demnitatea umană a persoanelor care își revendică o identitate de gen ciudată sau simt o anumită orientare sexuală? Și cum rămâne cu situațiile, cum a fost cazul Irlandei în urma revoltelor din Dublin, în care utilizatorii de rețele sociale identifică naționalitatea unui presupus criminal? Se va considera că acest lucru încalcă demnitatea umană a unei persoane care nu are o identitate protejată?

Un text de Frederick Attenborough pentru The European Conservative