Pastorul și gustul de caviar

Astăzi am avut o discuție iluminantă. L-am întrebat pe un pastor mai în vîrstă, la care mai fac spovedanie din cînd în cînd, cum aș putea să sfîrșesc bine, să nu ajung în situația în care Johhny Hunt și alții au ajuns.

Știu bine că am „material prost”, Psalmistul spune: „în păcat m-a zămislit mama mea”, Apostolul spune: „văd în mine cum se luptă două firi… binele pe care vreau să-l fac nu-l fac și răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!”. Sînt augustinian și cred în depravarea totală a inimii omenești, în înclinația spre rău a tuturor, chiar dacă sînt mîntuit de Isus Cristos. Îmi repet sistematic: „inima omului este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea” și stau cu frică și cutremur pentru că „cel ce crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă.”

Cum se poate ajunge la „misecuvinism” cînd vestim Evanghelia Harului, cînd propovăduim un Dumnezeu atît de fascinant și măreț, care Și-a făcut milă de noi, Care ne face hatîrul prezenței Sale cotidian?

E simplu! Alunecarea este mai simplă decît urcușul spiritual. Delăsarea mai ușoară decît escalada duhovnicească, lăcomia mai la îndemînă decît abstinența și sobrietatea.

Acești pastori celebri, despre care am auzit scandaluri în ultimul timp, au început ca fiecare dintre noi. Au fost dăruiți de Dumnezeu cu daruri naturale, cu statură și figură, cu voce eufonică, intonație retorică intuitivă. S-au pregătit teologic și homiletic în seminarii respectabile și au fost cîndva mici chiar și în ochii lor. Ba chiar cred că toți au început cu sinceritate și dorința de a propovădui Cuvîntul lui Dumnezeu în tot adevărul.

Dumnezeu i-a binecuvîntat cu o lucrare care le-a depășit parohia și multora dintre ei chiar și posibilitățile naturale. Apoi au fost duși de val, purtați de celebritate, amețiți de aburii recunoașterii ca „oameni cheie” între noi ceilalți, mediocrii.

Apoi s-au întins și tot întins. Au fost remarcați. Au fost invidiați. Au fost invitați în mai multe locuri, tot mai multe show-uri. Mai întîi la radio, apoi la televiziunile religioase, apoi pe arene și stadioane.

Mai apoi însemnați și invitați la recepțiile oamenilor de afaceri. Apoi la seratele politicienilor. Apoi au ieșit la golf și cu unii și cu ceilalți. Mesele luxoase s-au îndesit. Pentru astfel de evenimente îți trebuie costume noi, trebuie să te cobori din altfel de mașini, asemănătoare cu ale acelora care te vor fi invitat, trebuie să ieși din altfel de case, trebuie să ții… pasul cu noii prieteni, cu noile elite, în care cu greu ai pătruns.

Unii au ajuns la avion personal, la personal de serviciu, la piscină proprie de dimensiuni olimpice, iar alții au apelat chiar la gărzi de corp. Bisericile le-au crescut la zeci de mii de enoriași. Au construit campusuri cu lifturi și parcări imense, cu ecrane hiperbolizante și cu transmisii on-line încă de pe vremea cînd nici măcar nu știam ce înseamnă „pandemie”. Pe scurt: ei au devenit branduri, iar bisericile păstorite de ei s-au dezvoltat deja în francize.

Apoi s-au luat în serios ca autori, scriitori, darnici cu părerea în orice domeniu, fie că aveau competențe sau nu.

Lumea politică și cea economică i-a folosit ca magnet de credibilitate. S-au fotografiat dînd mîna cu președinți, senatori, CEOs, cu oameni de tot felul, care, la rîndul lor, i-au răsplătit cu iahturi și concedii.

Au prins gustul caviarului!

De aici încolo urmează alunecarea. Pastorul celebritate s-a ajuns! E mai mare și mai cunoscut decît Mesajul pe care ar fi trebuit să îl poarte. Fiecare zi care presupune sală, masaj, înot, machiaj, vizită la frizer, croitor, pentru a fi prezentabil la „programele” și „proiectele” în care este implicat, este o „cruce” pe care și-o asumă ridicînd ochii spre cer ca un sfînt din icoanele medievale. El se sacrifică pentru „lucrarea Domnului”.

E foarte ocupat. Nu mai are întîlniri de ucenicie, ci „meeting-uri” de „fund-raising”. Nu mai stă își pregătească predici, are „mesaje” pregătite de o armată de secretare și consultanți. Intrînd în compania mîncătorilor de caviar și băutorilor de șampanie fină, trebuie să își atribuie același stil de viață ca aceștia. Trebuie să fie relevant pentru elite, altfel cine va ajunge cu Evanghelia și la aceștia? Se consideră deja un fel de misionar, cu o sarcină grea între cei care se foiesc pe scaunul din spate al limuzinelor cu geamuri fumurii, între cei care sînt duși cu elicopterele dintr-un cartier în altul în marile orașe.

Înălțarea le-a fost de fapt prăbușire; cîștigul de imagine, pierdere; bunăstarea, risipă!

Și așa Dumnezeu i-a lăsat în voia minții și imaginației lor. Au început să creadă în steaua lor, în puterea lor de convingere și influență mai mult decît în harul și darul lui Dumnezeu, care le va fi încredințat o lucrare spre Slava Sa, nu spre gloria lor personală.

Și iată cum cîștigătorii de suflete, pescarii de oameni, s-au pierdut pe ei înșiși.

„Oare ce i-ar folosi unui om să cîștige toată lumea și să își piardă sufletul?”