Pandemia și Apocalipsa

Negarea morții

Moartea era atotprezentă în lumea medievală și la începutul epocii contemporane, într-un fel care ne e greu să ni-l imaginăm azi. Semenii o „îmblânzeau” transformând-o aidoma căsătoriei și a nașterii, într-un rit de trecere, împărtășit cu familia și comunitatea, urmat de ritualuri funerare și doliu care ofereau celor îndurerați consolări tipice. Din sec. al XVII-lea atitudinea față de moarte s-a schimbat. Distanța dintre vii și morți a devenit tot mai mare. Victorinii au sentimentalizat și romanțat excesiv moartea, au creat „morți superbe”, neconforme cu realitatea, iar sec. XX a ajuns să nege „sfârșitul vieții”. A muri a devenit un eveniment tot mai solitar, mai antisocial, aproape invizibil. E un tip nou de moarte, care i-a mutat pe muribunzi în spitale, aziluri și a avut grijă ca momentul când își dau ultima suflare să fie ascuns în spatele unor paravane. Se evită până și verbul „a muri”, oamenii „trec în neființă”. Ferguson atrage atenția că avem tendința să credem că noi vom supraviețui, vedem moartea la alții, nu în noi. El îl citează pe poetul John Donne: „Moartea oricărui om mă împuținează pe mine, căci sunt parte a omenirii; așadar, nu trimite niciodată să afli pentru cine bat clopotele; bat pentru tine”.

Repercusiuni în lanț

Ferguson pleacă de la premisa că nu se poate studia istoria dezastrelor, atât cele naturale, cât și cele provocate de om, separat de istoria economiei, a societății, culturii și politicii. Dezastrele au efecte economice, culturale și politice profunde, unele aparent paradoxale.

Resuscitarea extremelor religioase de orientare milenaristă sau apocaliptică

Ne temem de sfârșitul lumii, dar suntem fascinați de el, sfârșitul lumii e seducător. Tema e mereu explorată, mai ales în proximitatea dezastrelor. Astfel, cucerirea de către musulmani a Orientului Apropiat și a Africii de Nord, vikingii, maghiarii și mongolii au fost interpretate de unii drept prevestiri ale sfârșitului. La fel și în cazul Ciumei Negre din anii 1340. O pandemie infecțioasă poate favoriza o altă pandemie, de comportamente extreme, care, la rândul ei, destabilizează și mai tare ordinea socială. Ca exemplu, autorul redă comportamentul deviant al flagelanților, grupare inițiată în Ungaria în 1348 și generată de Moartea Neagră. Mișcarea era milenaristă cu tendințe revoluționare, ignora autoritatea clerului și abătea furia populară împotriva comunităților evreiești, acuzate că ar fi atras pedeapsa divină pentru că-l respinseseră pe Cristos.

Progresul științei nu a eliberat omenirea de escatologia pseudo-religioasă. Departe de a înlocui sfârșitul lumii, știința pare să-l fi adus mai aproape. Milenariștii de azi sunt profeții schimbărilor climatice catastrofale. Ferguson citează câteva glasuri profetice contemporane: „vom ajunge în situația de a declanșa o reacție ireversibilă în lanț pe care n-o vom mai putea controla și care va duce la dispariția civilizației umane…”; „lumea va lua sfârșit în doisprezece ani dacă nu acționăm împotriva schimbărilor climatice” etc. Reducerea emisiilor de CO2 e soluția, fără a se acorda atenție costurilor economice și sociale. În mod ironic, Feruson observă că în timp ce în 2019 la Davos, emisiile de CO2 erau moartea ce amenința rasa umană, pandemia de Covid-19 a apărut aproape pe neașteptate.

Măsuri menite să limiteze consecințele nefaste

Internetul amplifică enorm potențialul de dispersie al dezinformării și erorilor de informare, încât se poate vorbi de două pandemii după 2020 – una generată de un virus biologic, cealaltă de neadevăruri virale încă și mai contagioase. Dezinformarea, știrile extrem de popolare despre unele false terapii a agravat criza Covid-19 în multe locuri din lume. Istoria pandemiilor este în egală măsură o istorie a germenilor patogeni și una a rețelelor sociale. Astfel, măsurile de distanțare și restricțiile nu sunt o noutate adusă de Covid-19, ci o normalitate a abordării pandemiilor.

Cititorul va deveni conștient că restricțiile de călătorie, carantina, inclusiv remediile medicale și chiar vaccinul au fost prezente în pandemiile trecute. În timpul lui Shakespeare, Londra a fost lovită de ciumă în 1582, 1592-1593, 1603-1604, 1606, 1608-1609, închizând adesea teatrele unde se reprezentau piesele lui. Încă din Renaștere, oamenii și-au dat seama de eficacitatea carantinei și a altor măsuri de intervenție nemedicamentoasă.

În 1383, autoritățile din Marsilia au extins la 40 de zile izolarea (de unde și termenul de carantină) pentru marinarii nou sosiți în port. În 1374, orașul Regio Emilia a fost izolat printr-un cordon armat. Împăratul Iosif I a creat în 1710 un cordon sanitar de-a lungul frontierei sudice a Austriei cu Imperiul Otoman, iar trecerea frontierei se făcea doar prin 19 puncte. Un număr de 2.000 de turnuri de pază fortificate, amplasate la distanță de 750 de metri între ele supravegheau acest hotar. Oricine trecea granița era înregistrat, izolat 21 de zile, iar adăpostul dezinfectat zilnic cu sulf sau oțet.

În Senegal, când a izbucnit ciuma, autoritățile franceze au reacționat fără milă, au incendiat casele celor infectați, rezidenții erau carantinați sub pază armată, morții îngropați fără ceremonii religioase în var sau creozet! Împotriva variolei, Suedia a fost prima țară europeană care a introdus vaccinul disponibil publicului larg, apoi obligatoriu în 1816, urmată de Anglia (1853), Scoția (1864), Țările de Jos (1873) și Germania (1874). Necunoașterea istorică a acestor măsuri generează astăzi comportamente iraționale, conspiraționiste, cu interpretări apocaliptice fabuloase (semnul fiarei, anticristul).

Iată și concluziile la care ajunge autorul cărții cu privire la dezastrele trecutului ca lecții pentru viitor:

1. Majoritatea sunt pur și simplu imposibil de prezis sau măcar de aproximat probabilistic. Sunt caracterizate de distribuții aleatorii sau de tip lege de putere.

2. Catastrofele se manifestă în prea multe forme ca să le diminuăm riscurile. Abia scăpăm de una, că vine alta. Ce mai urmează? Nu știm și nu putem ști. A recunoaște multitudinea amenințărilor cu care ne confruntăm și gradul extrem de incertitudine al manifestărilor lor ar promova o mai mare flexibilitate în reacția noastră la dezastre. Nu întâmplător, printre statele care au generat cel mai bine situația din 2020 au fost trei – în special Taiwanul și Coreea de Sud și inițial Israelul, care se confruntă cu numeroaseamenințări, inclusiv din partea vecinilor care le pun sub semnul întrebării însăși existența lor.

3. Nu toate sunt globale. Cu cât lumea devine mai interconectată prin rețele sociale cu atât potențialul de contagiune este mai mare. Omenirea are nevoie de „întrerupătoare” eficiente care să reducă rapid conectivitatea unei rețele în caz de criză, fără să atomizeze și să paralizeze întreaga societate. Așa se explică multe tragedii extinse, ca și moartea prematură și la cote ridicate între amerindieni. Europenii au dus cu ei în lumea nouă nu doar cunoștințe, ci și – fără să aibă habar de așa ceva – agenți patogeni fatali pentru populațiile băștinase.

4. Tendința de a acorda prea multă importanță, în procesul istoric, liderilor. Pentru dezastrele medicale, metoda de gestionare este: depistare timpurie, reacție timpurie.

5. Există de-a lungul istoriei tendința ca, în perioade de tensiune socială acută, diferite impulsuri ideologice religioase sau cvasi-religioase să zădărnicească răspunsurile raționale.

David Goran, pentru Edictum Dei

Sursa foto: Pieter Bruegel, The Triumph of Death