Prima scânteie a unui angajament autentic cu marii scriitori vine cel mai adesea de la un profesor, iar nemurirea mereu relevantă a marii opere aduce un contrast ironic cu îmbătrânirea și moartea celor care au făcut introducerea cu opera. Așa s-a întâmplat și în cazul meu cu Shakespeare, care a fost întipărit cu adevărat pentru prima dată în imaginația mea în timpul primului an de facultate. Cred că am citit câteva piese de Shakespeare în liceu – Romeo și Julieta, cu siguranță. Iulius Cezar? Probabil că da. Cursul din anul al doilea în care trebuie să o fi citit este totuși cea mai memorabilă, nu pentru piesă, ci pentru temperamentul profesorului. Într-o zi, era atât de furioasă pe noi încât a afirmat, numindu-se pe sine la persoana a treia, că avea să explodeze. Unul dintre colegii mei de clasă, școlit, ca toată generația mea, în tehnica preferată pentru evitarea rănilor în timpul atacurilor nucleare, s-a băgat imediat sub catedră. Noi am fost educați în limbajul megatonei, din păcate. Dacă profesorul nu ar fi fost atât corpolent, nu ar fi fost atât de amuzant.
În orice caz, dragostea mea pentru Shakespeare a început în primul an la Universitatea din Georgia, când l-am avut ca profesor pe minunatul Marion Montgomery, un om ale cărui realizări vaste îmi erau complet necunoscute la acea vreme și a cărui statură literară era dezmințită de hainele sale simple de muncitor și de aerul său modest de ironie țărănească. Citeam Sonetul 73 al lui Shakespeare și, în timpul acelei discuții, posibilitățile și complexitatea artei au pătruns pentru prima dată în mintea mea. M-am gândit la acest poem ieri, în timpul plimbării mele de după-amiază, când am trecut pe lângă un copac plin de păsări și m-am oprit pentru o clipă să le înregistrez. Amintirea m-a trimis înapoi la poemul în sine:
„În mine vezi tu anotimpul cậnd
Foi galbene pe crengi murind se zbat,
Pe arcul lor in geruri tremurậnd
Vechi coruri unde păsări au cậntat,
În mine vezi murind al serii ceas
Cậnd soarele-ntậrzie-n asfințit
Și noaptea, sora morții, pas cu pas
În beznă totul a pecetluit.
În mine vezi un foc arzậnd pustiu
Pe-a lui cenușă și-i sleit în ea
Și leagănul luminii i-e sicriu
Și mistuie puterea ce-l hrănea.
Tu vezi și mai puternic m-ai cuprins
Vrậnd să iubești ce mậine fi-va stins.”
Domnul Montgomery a subliniat modul în care cele trei catrene se canalizează spre cupletul final. Primele patru versuri îl compară pe vorbitor cu toamna, un anotimp al anului; următoarele patru cu ultima lumină de după apusul unei singure zile; iar următoarele patru cu un foc ars până la ultimii cărbuni. Cupletul de la sfârșit face în mod clar precizarea (în original) că este vorba de percepție. Obișnuiam să cred că poemul era o încercare sentimentală a vorbitorului de a trezi simpatia pentru vârsta sa și pentru moartea sa viitoare. Dar acum văd că este un poem foarte puțin sentimental despre dragostea vorbitorului, care se stinge. Ca să parafrazez: „Acum, când pasiunea mea, în mare parte neîmpărtășită, este aproape consumată, dragostea ta este mai puternică ca niciodată – dar numai pentru că deja îți plănuiești sfârșitul.” (Mă aștept la câteva discuții despre această interpretare).
Dar cufundarea în textura poemului m-a impresionat mai mult decât structura. În versul al patrulea, „Vechi coruri unde păsări au cậntat”, se întâmplă ceva complex. Nu numai că Shakespeare compară copacii goi (dezbrăcați de frunziș, lipsiți de păsările care îi locuiau) cu corurile care acum nu mai au cântăreți, dar, așa cum a arătat domnul Montgomery, poetul încorporează subtil o referință istorică în vers, făcând aluzie la distrugerea de către Henric al VIII-lea a abațiilor și mănăstirilor din întreaga Anglie.
Chiar mai impresionante au fost efectele sonore din versuri – de exemplu, al doilea vers care pare încetinit, ezitant, aproape confuz: „Foi galbene pe crengi murind se zbat”. Acest vers, cel de dinaintea lui și cel de după el sunt în pentametru iambic regulat, ceea ce înseamnă că Shakespeare stabilește în mod deliberat o așteptare pentru acest model, iar apoi folosește așteptarea pentru a forța o accentuare mai puternică a cuvintelor care nu se potrivesc.
„Vreți să spuneți” – m-am gândit, dar nu am întrebat – „că aceste cuvinte nu au căzut cumva acolo în mod inconștient? Ar putea fi într-adevăr cazul ca un poet să fi făcut aceste lucruri intenționat?” Naivitatea mea era profundă. Nu numai că ar putea fi așa, dar această simplă expunere a artei sonetului shakespearian a fost introducerea mea nu numai în Shakespeare, ci și în poezia însăși. Mai târziu, în facultate, am avut un alt mare profesor la Universitatea din Georgia, Dr. George B. Martin, cu care am studiat marile tragedii ale lui Shakespeare în primul an. I-am respectat atât de mult reputația încât am citit Othello de trei ori într-un weekend (o experiență de o profunzime pe care nu am uitat-o niciodată) înainte de a scrie prima mea lucrare pentru el. Aceasta a fost introducerea mea majoră în arta lui Shakespeare ca dramaturg. La Universitatea din Dallas, un alt mare profesor, Dr. John Alvis, m-a condus pentru prima dată spre o înțelegere a viziunii epice a lui Shakespeare în piesele de istorice și a importanței sale centrale ca gânditor politic; mai târziu, el mi-a condus disertația despre Shakespeare. Dr. Louise Cowan, o profesoară de neegalat și fondatoarea multor programe în curs de desfășurare atât la Universitatea din Dallas, cât și în alte părți, m-a învățat în celebrul ei curs despre comedie, unde Shakespeare mi-a oferit paradigma complexă care m-a dus în inima genului. Interpretarea lui Shakespeare a fost esențială pentru o prietenie de aproape patruzeci de ani.
Transmiterea tradiției lui Shakespeare ne menține pe toți datori față de omul care a dat glas, poate mai mult decât orice alt poet, întregii game a naturii umane.
Un text de Glenn Arbery pentru The Imaginative Conservative
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter