Unul dintre textele biblice citite astăzi, în cadrul programului de citire a Bibliei, alcătuit de Robert Murray M’Cheyne, este Matei 9. Vom face câteva observații asupra minunii vindecării slăbănogului, v. 1-8.

Să remarcăm, mai întâi, diateza pasivă: slăbănogul a fost adus. Acesta nu putea să se deplaseze, pentru că „zăcea într-un pat”, astfel că a fost transportat acolo de către prietenii săi (v. 2). Pasajul paralel din Evanghelia după Marcu subliniază mai clar acest aspect: „Au venit la El niște oameni, care I-au adus un slăbănog, purtat de patru inși” (Marcu 2:3). Foarte interesant, textul spune că Domnul „i-a văzut credința”, ci că „le-a văzut credința” (v. 2).

În ce fel a văzut Domnul credința lor? Și în acest punct, evanghelistul Marcu oferă mai multe detalii. Erau atât de mulți oameni adunați „că nu mai putea să-i încapă locul dinaintea ușii” (v. 2). Când prietenii care poartă slăbănogul ajung cu el în fața casei, își dau seama că nu au nicio șansă să ajungă până în fața Domnului. Ce am fi făcut noi? Probabil cale întoarsă. O făceam cu conștiința împăcată că am făcut tot ceea ce ne-a stat în putință. Dacă nu se poate, nu se poate! În acest punct însă se întâmplă ceva neașteptat. Prietenii slăbănogului găsesc o soluție: „au desfăcut acoperișul casei unde era Isus și, după ce l-au spart, au coborât pe acolo patul în care zăcea slăbănogul!” (v. 4). Nu putem decât să ne imaginăm scena…

Aceasta este credința pe care „a văzut-o” Isus! (v 2). Ei nu au nicio îndoială că Isus poate să le vindece prietenul, iar această credință îi face să treacă peste orice obstacol. Doar să ajungă la El! Aceeași atitudine o observăm, ceva mai târziu, și la femeia cu scurgerea de sânge: „Și iată că o femeie, care de doisprezece ani avea o scurgere de sânge, a venit pe dinapoi și s-a atins de poala hainei Lui. Căci, își zicea ea: «Numai să mă pot atinge haina Lui și mă voi tămădui»” (v. 21). În ceea ce îi privește pe prietenii slăbănogului, trebuie să pomenim și compasiunea lor. Cu greu am putea găsi o imagine a compasiunii mai minunată decât aceasta! Ca să înțelegem mai bine frumusețea ei, ne putem aminti cuvintele bolnavului de treizeci și opt de ani, de la scăldătoarea Betezda: „Doamne”, I-a răspuns bolnavul, „n-am pe nimeni să mă bage în scăldătoare când se tulbură apa (…)” (Ioan 5:7).

Să remarcăm mai apoi reacția Domnului nostru la cele petrecute. În primul rând, el declară că păcatele slăbănogului sunt iertate (v. 2). Oare ce a gândit slăbănogul în momentul acela? Oare ce au gândit prietenii care au depus eforturi deloc neglijabile pentru a-și aduce prietenul la Domnul? Să fi fost dezamăgiți? Textul păstrează tăcerea cu privire la gândurile lor, dar ne arată în schimb gândurile cărturarilor prezenți: „Omul acesta hulește!” (v. 3). Din nou, Marcu ne oferă afirmația completă: „Hulește! Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu?” (Marcu 2:7). Era corectă afirmația lor? Categoric! Doar Dumnezeu se bucură de acest drept! Și totuși greșesc pentru că Cel ce stătea înaintea lor era mai mult decât „omul acesta!” Da, El era și este om, dar El era și este Dumnezeu, iar ca Dumnezeu avea autoritatea de a ierta păcatele!

A rosti „Păcatele îți sunt iertate” nu este însă greu. Ce-i drept îți trebuie un pic de îndrăzneală. Domnul însă confirmă, în cele ce urmează, autoritatea Sa de a face lucrul acesta. Iată ce spune El: „Dar, ca să știți că Fiul Omului are putere pe pământ să ierte păcatele, „Ție îți poruncesc”, a zis El slăbănogului, «scoală-te, ridică-ți patul și du-te acasă!»” Slăbănogul s-a sculat și s-a dus acasă” (v. 7).

Practic, prin cuvânt și faptă, Domnul Își afirmă aici natura divină! Ei au dreptate: Numai Dumnezeu poate ierta păcatele! DAR, oricât de incredibil ar fi, OMUL care stă în fața lor are dreptul acesta! Faptul că slăbănogul a fost coborât pe acoperiș, dar pleacă acasă pe picioarele lui, este una dintre dovezi.

Read it Later
Add Comment
Loading...

Post comment

Cancel
Viewing Highlight
Loading...
Highlight
Close