You did not follow anybody yet.
„Eu am mărturisit pentru prima dată atunci, când a avut loc persecuția în timpul părintelui tău, Maximian. Dacă acum mă prigonești și tu, sunt gata și de această dată să suport totul, dar nu-ți permit să scrii astfel de lucruri și să ameninți. Încetează să scrii astfel de lucruri și nu mai gândi cele ale lui Arie… Crede cele ce ți le spun, Constanție, căci sunt părinte al tău după vârstă… Nu te amesteca în treburile bisericești, nici nu ne porunci nouă în legătură cu acestea, ci, mai degrabă, învață de la noi despre ele. Ție ți-a înmânat Dumnezeu împărăția, nouă cele ale Bisericii. Și după cum cel ce îți fură ție în ascuns puterea contravine lui Dumnezeu care rânduiește, la fel să te temi ca nu cumva și tu, atrăgând cele ale Bisericii la tine însuți, să nu te faci vinovat de păcat mare… Nu ne este permis prin urmare nici nouă să deținem puterea lumească și nici tu, împărate, nu ai puterea tămâierii.” Al cui să fie oare acest condei? Cine să-și fi permis, în mijlocul secolului IV, să-l înfrunte pe Constanțiu? Timpurile erau tulburi pe atunci. Erezia avea un succes neașteptat, ba chiar împăratul trecuse – naiv și înflăcărat – în tabăra lui Arie. Și totuși, cineva rămâne ferm, fără niciun semn de slăbiciune și servilism. Cineva alege să nu-și plece capul înaintea stăpânirii, mai ales când stăpânirea își pierduse dreapta credință. Acest personaj se numea Osie de Cordoba, trăia pe teritoriul Spaniei de azi și avea în jur de 100 de ani. Constanțiu îi ceruse să-l condamne pe Atanasie cel Mare, să-l reducă la tăcere și, odată cu el, să submineze Biserica lui Hristos. Indignat peste măsură, Osie ia atitudine, așezându-l pe împărat acolounde-i este locul și arătându-i că treburile bisericești nu-l privesc. Împăratul nu se potolește, dimpotrivă se simte ofensat, așa că va recurge la violență. Bătrânul este supus la umilințe traumatizante, sfârșind în exil. Singurătatea și amărăciunea îl vor însoți, după ce toată viața și-o va fi dedicat-o lui Hristos și Bisericii Sale. Dar scrisoarea lui a rămas, ca un manifest onorabil și încurajator. A străbătut veacurile și, iată, a ajuns până la noi. Cu siguranță este ceva providențial în toate acestea! Aveam nevoie de o lecție de demnitate. Aveam nevoie să ni se aducă aminte că adevărul trebuie rostit fără ocolișuri. Că atunci când cineva întrece măsura, trebuie să i se răspundă cu aceeași monedă. Este consolator să afli că, în momente delicate, slujitorii Bisericii au găsit și curajul și cuvintele potrivite. O asemenea atitudine conferă siguranță. Și tocmai de aceea o așteptăm, involuntar, și de la liderii momentului. În fața presiunilor de tot felul – iar cea politică nu poate fi ignorată – luciditatea mai-marilor noștri este uneori salvatoare. A nupermite nimănui să îți tulbure pacea, slujirea și sensul, este o îndrăzneală pe care Dumnezeu o binecuvântează și oamenii o prețuiesc. A lua poziție și a spăla rușinea de pe chipul Bisericii este ceva extraordinar. Așa și numai așa, putem trece cu fruntea sus prin mijlocul atâtor provocări. Biserica trebuie, în orice vreme, să lase în urmă o moștenire nealterată și trainică. Copiii noștri au nevoie de ea!
Sursa foto: Photo by Nils on Unsplash
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter