Nu, nu este bine ca omul să fie singur

Este un lucru rău ca din ce în ce mai multe persoane trăiesc singure.

Este evident, însă exista persoane care nu sunt de acord. De exemplu, Frank Bruni de la The New York Times s-a plâns că publicația la care lucrează a prezentat că americanii în vârstă care trăiesc singuri ar fi o problemă. El spune că “glumește pe jumătate. Ambele articole sunt importante. Și-au exprimat îngrijorarea îndreptățită pentru vârstnicii care nu au resursele sau familia extinsă pe care o am eu.”

În timp ce recunoștea că ar putea exista o problemă, totuși își dorea să-și informeze cititorii despre potențiala “fericire” de a trăi singur, care – spune el – se găsește în a trăi după cum îți dorești, de la orele de culcare la zgomote și curățenie, fără a avea vreo sarcină în afară de grija pentru câinele său. Celor care ar considera lucrul acesta “egoist și superficial”, el le răspunde: “Oamenii care trăiesc în familii mari nu au propriile capricii?”. Continuă, spunând: “Aranjamentele lor domestice sunt la fel de motivate de dorințe personale precum sunt ale mele. Diferența este că ei au alte dorințe.”

Însă nu este atât de simplu. Realitatea este că mulți oameni care trăiesc singuri ar prefera să nu fie, însă cultura și structura noastră economică îngreunează formarea și susținerea unei vieți de familie pe care și-ar dori-o majoritatea persoanelor. În consecință, mulți oameni renunță. Pentru mulți tineri, o căsnicie și o viață de familie fericită pare ceva din altă lume, însă pentru mulți vârstnici, s-ar părea că ceva a fost iremediabil pierdut.

Relativismul crud din sugestiile lui Bruni arată că toate “dorințele personale” au valoare egală, că a-ți dori o rutină matinală neîntreruptă este echivalentă cu a-ți dori o familie fericită. Ceea ce e fals. Unele dorințe sunt mai nobile și mai virtuoase decât altele și ar trebui încurajate. Este adevărat ca și cei care sunt căsătoriți și au copii au propriile lor capricii (prea multe, adeseori), însă dragostea și sacrificiul din centrul unei vieți de familie înfloritoare nu se reduce la nivelul

împlinirii unui moft, deoarece sunt direcționate către binele altora.

Acesta este motivul pentru care constrângerile unei vieți de familie sunt benefice pentru noi. Ne învață să ne subordonăm dorințele personale de confort și plăcere pentru binele altora. Sacrificiul de sine al părinților iubitori este unul din exemplu al învățăturilor lui Isus: trebuie să ne pierdem viața pentru a o câștiga. Viața de tată și mamă este posibilă doar prin întreruperi și sacrificii, mari și mici. Este mai dificil, însă mai împlinitor decât a fi devotat ambiției și plăcerilor personale.

Bineînțeles, cei care sunt singuri, datorită alegerii lor sau circumstanțelor, pot înțelege și acționa conform adevărului că oamenii sunt ceea ce contează cel mai mult în viață. Fără îndoială, pot exista oameni căsătoriți, cu copii, care să fie pe de-a-ntregul egoiști. Cu siguranță, Bruni poate fi bun și generos cu prietenii și familia sa când dorește. Problema este că Bruni face din egoism un etos, de aceea a pus la egalitate dorința de a avea copii cu dragostea pentru o cafea în liniște dimineața și destul loc în dulap.

Altruismul adevărat este dispus să fie deranjat și incomodat de nevoile altora, nu doar în momentele convenabile. Însă liberalismul, care este bazat din punct de vedere cultural și filozofic pe ideea de autosuficiență, de individ autonom, ne încurajează să ne păstrăm lista opțiunilor deschisă și să disprețuim dependența celorlalți. În consecință, familia naturală este pe cale de dispariție, în timp ce clasa conducătoare a culturii liberale ne învață să privim căsătoria ca fiind impermanentă și copiii ca un bun de lux opțional care este dăunător mediului înconjurător. 

Prin contrast, creștinismul ne învață că mariajul este o imagine sacră a lui Cristos și a bisericii, copiii sunt un dar de la Dumnezeu, iar cei necăsătoriți și fără copii au un loc special în comunitatea credincioșilor; nu doar cei care sunt membri în vreun ordin angajat la celibat, ci toți credincioșii care nu au responsabilitatea unei căsătorii și a copiilor, fiind astfel în stare să se devoteze pe deplin lucrării lui Dumnezeu.

Acest altruism îi aduce în viața de familie pe cei care sunt singuri, împletindu-i cu familiile bisericii și comunității lor. Această incluziune este mai ușoară cu cât a trăi singur este mai rar. O comunitate creștină va căuta să împărtășească beneficiile și poverile atât a familiilor, cât și a persoanelor singure. Toate acestea din cauză că biserica știe că nu este bine ca omul să fie singur și că cele mai profunde bucurii și împliniri ale acestei vieți se găsesc în relațiile interumane.

Suntem făcuți să iubim și să fim iubiți. Și, oricât ar fi de grozave, cafeaua și câinii nu pot să ne împlinească nevoia de dragoste omenească.

Nathanael Blake, The Federalist 

Photo by Ann Danilina on Unsplash