Îndoiala și credința – Partea a III-a, cunoașterea și cuprinderea infinitului

Cum am putea vorbi despre un Dumnezeu infinit? Ca să vorbim trebuie să înțelegem, ca să înțelegem trebuie să delimităm, să cuprindem. Cum poate fi cuprins necuprinsul? În cuvintele noastre se pot îngrămădi mai multe concepte, iar conceptele pot rămîne adesea neacoperite de limbaj, de aceea avem mai mulți termeni pentru același concept.

Noi nu putem trăi fără credință. Sîntem creați pentru a crede. Nu am fi putut supraviețui după primul an de viață fără credință. În momentul în care ne căpătăm independența biologică ni se solicită diferite tipuri de încredințări. În măsura în care devenim tot mai autonomi și traversăm tot mai des și mai mult granița dintre concret și abstract avem tot mai multă nevoie de credință.

Grecii făceau distincție între diferitele tipuri de credință și încredere:

Verbul pisteuo se poate construi în trei feluri:

1. cu dativul: ”cred cuiva, cred vorba cuiva, cred ce spune, îi dau credit cuiva”,

2. cu prepoziția eis și cu acuzativul: ”mă încred în cineva”, este relațional, dialogic.

3. cu prepoziția en și cu dativul: este structura cea mai puternică, ceea ce înseamnă abandon total, încredere necondiționată și totală.

Dacă îndoielile și credința sînt delimitate întotdeauna cristologic pentru un credincios, atunci trebuie să explorăm modalitățile în care ne putem relaționa la Isus Cristos, pentru că El este Infinitul care Și-a pus limite, ca să poată ajunge la noi și noi la El. S-a Întrupat ca să Îl putem cuprinde, a vorbit cu glas ca să Îl putem înțelege.

Așa cum am văzut, verbul pisteuo din limba greacă se poate construi în mai multe feluri. La fiecare autor al Noului Testament regimul și semnificațiile sînt diferite. Cea mai bogată atestare, după cum bine bănuiți, este la Apostolul Pavel. Autorii Noului Testament construiesc verbul și fără și cu prepozițiile eis și en, și cu dativul și cu acuzativul. Există verbe care cer un anumit regim în ceea ce privește cazul și prepozițiile însoțitoare (vezi verbul akouw care cere genitivul și încurcă studentul începător), dar și verbe care se bucură de mai multă libertate. Mai multă libertate la regimul cazului, mai multă confuzie. Eh, ce să mai spunem de un genitiv de tipul genitivului acesta, interpretabil fie ca genitiv subiectiv, fie ca genitiv obiectiv.

Sintetizînd atestările (nu numai la Pavel), se pot identifica cel puțin trei tipuri de relaționare la Cristos:

1. Credința propozițională. Voi nu L-ați învățat așa pe Cristos le spune Efesenilor Pavel. Credem niște lucruri DESPRE Isus. Credem că este Fiul lui Dumnezeu, credem că este Dumnezeu adevărat, credem că este Hristosul, Mesia, credem că este deopotrivă Om, deopotrivă Dumnezeu. Credem … Crezul! Toate aceste lucruri au fost scrise ca voi să credeți că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu, ne spune Ioan în finalul Evangheliei sale. Acesta este tipul elementar de credință sine qua non. Fără de aceasta nu se poate imagina vreun fel de raportare la Dumnezeu. Dar acest tip de credință este și credința dracilor. Ne spune Iacov: și dracii cred și se înfioară. Nu ajunge! Putem să ÎI CREDEM cuvintele lui Dumnezeu, fără totuși a NE ÎNCREDE în El.

2. Credința personal-relațională. Dracii n-ar obține mai puțin de nota maximă la orice examen la teologie dogmatică. Problema lor nu este autenticitatea afirmațiilor din crez, ci relația cu Fiul. Aceste lucruri au fost scrise ca voi să credeți și … al doilea pas, al doilea tip de credință se naște: și crezînd (punîndu-vă încrederea într-o relație personală cu El) să aveți viața veșnică. Fiul meu știe despre mine cîteva lucruri, dar nu ajunge ca să se și încreadă în mine, dacă îi spun ARUNCĂ-TE, tati te va prinde. Se aruncă în brațele mele în lumina unei istorii comune. Nu cred doar afirmațiile crezului despre Isus, MĂ ÎNCRED în El în orice vreme.

3. Credința proiectiv-escatologică. Credința nu este doar o puternică încredințare asupra lucrurilor care nu se văd, cum ne spune autorul epistolei către Evrei, ci și o puternică încredințare asupra lucrurilor care nu se văd ACUM, dar pe care le vom vedea ATUNCI. Mîntuitorul ne-a spus: Mă duc să vă pregătesc un loc, ca acolo unde sînt Eu să fiți și voi. Apostolul ne vorbește în 1 Corinteni 15 despre noi trupuri, Apocalipsa ne trage perdelele să tragem cu ochiul la realitățile viitorului. Credința escatologică este cea care ne ajută să ne păstrăm nădejdea în cele mai cumplite pasaje ale vieții noastre. Dar nu poate fi imaginată fără fundamentul credinței propoziționale (căci eu știu în CINE am crezut), în afara gardului credinței personale, apropriate, însușite (oare nu acesta a fost unul dintre cele mai mari pretinse cîștiguri ale Reformei?). Știm că vom fi CU EL și vom fi CA EL. Această frază a lui Ioan este minimala credință proiectivă.

Într-un sens, dacă plasăm lucrurile în contextul ambelor epistole către Corinteni, celebra triadă (pe care am văzut-o și ca tatuaj de curînd!!! hmmm…) credința, nădejdea și dragostea, dintre care cea mai mare și cea care rămîne în veac este dragostea, această triadă rezumă cumva cele trei tipuri de raportare nu numai la aproapele, ci la Însuși Dumnezeu. Acum dar rămîn acestea trei credința (propozițională, realizată discursiv), nădejdea (proiectivă, escatologică) și dragostea (relațională).

Da, aceasta, dragostea, în contextul minimal din 1 Corinteni 13, pleacă spre ținta cea mai apropiată, relațiile cu semenii, dar, dacă punem lucrurile în contextul întregului Nou Testament, putem imagina iubirea de aproapele fără iubirea de Dumnezeu? Putem gîndi iubirea de Dumnezeu fără să îl iubim pe cel creat de Acesta? Aceasta ne întreabă Ioan.

Atunci, cînd ne vom încheia alergarea, credința propozițională va fi înlocuită de contemplare, Îl vom vedea așa cum este! Credința proiectivă va deveni inutilă, căci acolo vom fi ajuns la destinație. Dar credința personală va înflori în celebrare, în laudă neîntreruptă. Dragostea va rămîne pentru veac!

Să credem Lui Cristos, Să ne încredem în Cristos, să Îl credem pe Cristos, să avem încredere în El, să credem că El S-a întrupat, S-a răstignit, S-a îngropat și a fost înviat pentru noi și pentru a noastră mîntuire și va veni cu nori și vom trăi în viața veacului ce va să vie și să fie!

Va urma