Nevoia confruntării publice

Confruntare? În biserică, între frați? Nu este biserica un loc al iubirii? Categoric! Tocmai acesta este motivul pentru care este și un loc în confruntării. Înainte de a merge mai departe, să ascultăm însă cu atenție relatarea apostolului Pavel, din Galateni 2:11-44:

„Dar când a venit Chifa în Antiohia, i-am stat împotrivă în față, căci era de osândit. Într-adevăr, înainte de venirea unora de la Iacov, el mânca împreună cu neamurile; dar când au venit ei, s-a ferit și a stat deoparte, de teama celor tăiați împrejur. Împreună cu el, au început să se prefacă și ceilalți iudei, așa că până și Barnaba a fost prins în lațul fățărniciei lor. Când i-am văzut eu că nu umblă drept după adevărul Evangheliei, am spus lui Chifa, în fața tuturor: „Dacă tu, care ești iudeu, trăiești ca neamurile și nu ca iudeii, cum silești pe neamuri să trăiască în felul iudeilor? (…)”

Mai întâi, să facem câteva observații pe marginea textului. Sunt trei elemente care arată că avem de-a face cu o confruntare majoră:

În primul rând, confruntarea este una majoră, avându-i în vedere pe cei implicați. Aceasta angrenează doi mari apostoli: Petru și Pavel. Apostolul Pavel inițiază confruntarea deși unele gânduri ar fi putut să îl oprească: „Nu dă bine ca ‘stâlpii bisericii’ să se confrunte. Noi trebuie să fim exemple de unitate, așa că nu am să spun nimic.”

În al doilea rând, confruntarea este majoră, având în vedere subiectul acesteia. Confruntarea are de-a face cu Evanghelia! Apostolul Pavel observă că Petru și ceilalți iudei care au intrat în jocul lui „nu umblă drept după adevărul Evangheliei” (v. 14). Ceremonialul iudaic interzicea iudeilor să stea la masă cu cei dintre neamuri și chiar să intre în casa lor. Evanghelia însă nu punea aceste opreliști! Dimpotrivă, prin Evanghelie, zidul care îi despărțea pe evrei de neamuri fusese surpat (Efeseni 2:14). Prin gestul lor, apostolul Petru, Barnaba și ceilalți distorsionau mesajul Evangheliei.

În al treilea rând, confruntarea este una majoră, având în vedere audiența. Confruntarea este publică. Apostolul Pavel nu îl trage pe Petru de mânecă pentru a-l mustra în privat. El însuși subliniază că a vorbit lui Chifa „în fața tuturor” (v. 14). Greșelile publice trebuiau corectate printr-o confruntare publică. Încă de pe acum trebuie să menționăm că mijloacele de a ieși în spațiul public, de mediatizare, erau drastic limitate în acele vremuri, în comparație cu oportunitățile pe care tehnologia le oferă azi. Ar fi făcut apostolul Pavel și o postare?

În continuare, după ce am privit la textul din Galateni, vom face câteva observații asupra peisajului eclezial contemporan, unde se pot distinge trei abordări majore, atunci când vine vorba despre confruntare:

În primul rând, îi avem pe aceia care nu acceptă nicio formă de confruntare în cadrul bisericii. Faptul că biserica este un spațiu al iubirii înseamnă pentru aceștia excluderea deplină a confruntării. Ei nu îți vor spune nimic, indiferent de erorile pe care le observă în credința și practica ta. Ba mai mult, se vor mustra pe ei înșiși pentru că le observă și vor percepe propria atitudine ca fiind una critică, de judecată. Se vor strădui din răsputeri să elimine această atitudine „nocivă” din viața lor. Pentru ei, biserica lui Hristos este un „spațiu al acceptării”. Așa cum ești și fără nicio perspectivă de transformare care, ar presupune în această viziune, o intruziune brutală în viața celuilalt. Într-o astfel de viziune, nu există mustrare, disciplină bisericească, excludere, confruntare.

În al doilea rând, îi avem pe cei care nu doar că acceptă necesitatea confruntării, dar se hrănesc cu aceasta. Dacă pentru cei din prima categorie confruntarea este un sacrilegiu, pentru ei,aflați la cealaltă extremă, aceasta este solul din care se hrănesc și în care înfloresc. Practic, acesta este singurul mod în care știu să funcționeze. În momentul în care nu sunt implicați într-o confruntare activă, prezentă, se ofilesc și nu își mai găsesc locul. O nouă confruntare, o nouă controversă le va reda rapid tonusul.

O astfel de atitudine are însă consecințe multiple. Pentru că se hrănesc cu confruntarea, aceștia nu își vor alege cu grijă mizele, ci se vor arunca lacomi în orice fel de conflict, indiferent de cât de puerilă ar fi miza. Obișnuiți cu confruntarea, vor da mereu impresia că luptă chiar și atunci când sunt angrenați în chestiuni de rutină, de pildă atunci când fac un banal anunț sau sunt angajați într-o expunere. Lupta și conflictul au devenit pentru ei singurul mod existențial. După o vreme, nu mai știu și nu mai vor să accepte că există și alte căi.

Unul dintre cele mai triste lucruri este că cei care fac parte din această categorie pierd adeseori contactul cu realitatea. Ei nu se mai opresc pentru a-și pune întrebări, pentru a-și revizui argumentele sau pentru a-și analiza ideile care, totuși, pot fi greșite, cel puțin punctual. Orice nuanțare iese din calcul. Oricine contestă este vrăjmaș și este plasat, mental, în tabăra adversă. Aceștia încep de la cauze nobile, corecte, legitime, dar, pentru că nu s-au oprit la timp își pierd busola. În scurtă vreme, miza nu mai este adevărul și dreptatea, ci victoria cu orice preț.

Atunci când intră într-o confruntare, se aruncă înainte cu întreaga forță, fără să își calculeze pașii și fără să se străduiască să atenueze, atât cât este posibil, consecințele nefaste ale confruntării. Dimpotrivă, vor turna benzină pe foc. Cu cât focul este mai mare, cu cât ecoul este mai puternic, cu cât sunt atrași și implicați mai mulți oameni în conflict, reușita este mai mare.  

În al treilea rând, vorbim despre cei care înțeleg necesitatea confruntării. Aceștia înțeleg că tocmai iubirea presupune confruntare. Un părinte care își iubește copiii îi va confrunta și la fel va face un medic căruia îi pasă de pacientul care îi stă în față. Aceste persoane vor confrunta însă cu mult discernământ. Vor pricepe că, uneori, confruntarea nu va duce nimic bun, așa că vor merge mai departe. Vor pricepe, de asemenea, că unele confruntări sunt necesare, dar nu ei sunt cei care ar trebui să le inițieze. Vor pricepe că, uneori, tăcerea smerită este cea mai usturătoare confruntare. Vor înțelege când este nevoie de o confruntare publică și când este mai înțelept și benefic ca lucrurile să se consume în privat. Vor înțelege când e nevoie de mediatizare și când o discuție privată va fi suficientă. Vor înțelege când trebuie să ducă lupta mai departe, dar și când este momentul în care să se retragă.

Sintetizând, confruntarea este absolut necesară în biserica lui Hristos, dar trebuie să fie însoțită de dragoste și discernământ. Altfel, va rămâne doar o tulburare a apelor care produce mâl și… nimic mai mult.

În lumina acestor trei categorii, dar și în lumina textului din Galateni 2, putem formula următoarele concluzii.

În primul rând, confruntarea este necesară în biserica lui Hristos, între frați. Tocmai faptul că suntem frați ne obligă uneori să confruntăm. Însuși Domnul nostru a făcut-o, iar Biblia oferă învățătură despre cum ar trebui să o facem și noi. În biserica lui Hristos, nimeni nu este „dincolo” de confruntare. Rolul pe care îl ai nu ar trebui să te scutească de durerea confruntării. Aceasta te va ține cu picioarele pe pământ. Pentru a nuanța lucrurile, aceasta nu înseamnă că fiecare are dreptul să confrunte pe fiecare, oricând, oricum.

Cred că am face foarte bine, dacă am lua seama la sfatul apostolului Pavel către Timotei: „Nu mustra cu asprime pe un bătrân, ci sfătuiește-l ca pe un tată” (1 Timotei 5:1). Aud mereu formularea asta, ironică și, după părerea mea, extrem de obosită: „Te-ai luat de unsul…” Cei care o folosesc au parțial dreptate. Rolul din biserică nu oferă imunitate. Să fie criticat și unsul. Și totuși, mă întreb, să fie criticat ca în curtea școlii? Dacă nimeni nu e dincolo de critică, dar nu ar trebui să existe și un respect pentru autoritate în bisericile noastre? Cred că da! Reiau nu un respect care presupune anularea criticii și a confruntării, dar un respect care să modeleze modul în care confruntăm.

În al doilea rând, confruntarea în cadrul bisericii trebuie însoțită de dragoste și discernământ. Scopul dorit confruntării biblice rămâne mereu ridicarea. Evident, nu întotdeauna lucrul acesta este posibil, dar aceasta ar trebui să ne fie ținta. Una e să confrunți cu blândețea unui tată, iar alta este atitudinea profesorului care vrea să rușineze.

În al treilea rând, există situații este nevoie de o confruntare publică. Atunci când păcatul confruntat a avut efecte publice, confruntarea trebuie să aibă un caracter public. În textul din Galateni, Petru a manifestat o atitudine publică greșită, iar aceasta trebuia corectată tot public. Mai târziu, apostolul Pavel îi va arăta lui Timotei că, uneori, este nevoie de mustrare publică: „Pe cei ce păcătuiesc, mustră-i înaintea tuturor, ca și ceilalți să aibă frică” (1 Timotei 5:20).

În acest punct, se naște însă o întrebare. Cât de „publică” trebuie să fie mustrarea? Cu siguranță, rețelele de socializare de azi oferă oportunități care nu existau pe vremea apostolului Pavel. Este legitim ca un frate să confrunte un alt frate în spațiul virtual, acolo unde oricine poate asista la conflict? Există persoane care răspund la această întrebare cu un „NU” apăsat. Astfel de confruntări publice, susțin ei, vor distruge mărturia. În ce mă privește, cred că lucrurile trebuie tratate și aici cu discernământ. Aș puncta însă câteva lucruri care ar putea ajuta la tranșarea diverselor situații:

În primul rând, aș întreba cât de mare este miza? Este în joc Evanghelia? Observăm adeseori, în scrierile apostolului Pavel, dar și în Fapte, îngăduința apostolului. Era mereu dispus să ierte, „să treacă peste”, să uite greșelile care i-au fost făcute. Era însă intransigent în vorbă, atitudine și faptă, atunci când era în joc Evanghelia. Cu alte cuvinte, apostolul Pavel ierta când era vorba despre reputația personală, dar lupta și confrunta atunci când era vorba despre integritatea Evangheliei.

În al doilea rând, aș întreba dacă eroarea care trebuie corectată este publică și răspândită pe rețelele de socializare, mediatizată; dacă mulți oameni au fost atinși și influențați. Dacă răspunsurile sunt pozitive, confruntarea TREBUIE să ia aceeași formă. Ar fi ridicol să încerci să corectezi o postare cu mii de distribuiri, cu un apel telefonic (așa cum mi s-a solicitat și mie…).

Se obiectează, adeseori, că, prin confruntare publică, se compromite mărturia bisericii: „ne vede lumea cum ne certăm…” Cred că această îngrijorare ascunde în ea însăși o altă problemă: ne dorim să proiectăm o imagine perfectă. Nu ne întristează prezența și sursa problemelor, ci faptul că „dăm din casă”, că le vor afla și alții. „Lumea” nu este naivă. Știe că ne mai și certăm… De ce am încerca să proiectăm acea imagine idilică, ce oricum nu corespunde realității? Doar partidul comunist și dictaturile, în general, promovează această abordare. Doar în dictaturi există o unitate monolitică, de neclintit. Sper că nu într-acolo ne îndreptăm.

Repet, dacă Evanghelia a fost compromisă public, confruntarea și corectarea trebuie să aibă loc tot public. Mai degrabă decât prezența conflictului, ar trebui să ne îngrijoreze deformarea Evangheliei. Dacă pierdem Evanghelia, pierdem miza unității. Noi suntem uniți, dar în jurul adevărului. Dacă am pierdut adevărul, nu văd ce ar putea să ne mai motiveze să luptăm pentru unitate. Ce sau, mai bine zis, pe CINE va avea în centru unitatea noastră?

Nu prezența unei confruntări publice ar trebui să ne deranjeze, ci faptul că nu știm că o purtăm într-un mod constructiv. Da, atunci când suntem mânați de Duhul și nu de natura umană decăzută, chiar și o confruntare publică poate sluji drept pildă și învățătură. Sunt de acord: dacă nu putem să ne reținem mânia, dacă alunecăm în violență verbală și ironie ieftină, de proastă calitate, în insulte și amenințări mai mult sau mai puțin voalate, atunci mai bine rămânem în banca noastră și Îi spunem doar Domnului. Faptul că rețelele de socializare oferă tuturor posibilitatea de a transmite mesaje în spațiul public nu înseamnă, nicidecum, că toți ar trebui să uzeze de ea.