Negarea evoluționismului în lumea secularizată

Când vine vorba de poveștile lumii secularizate despre origini, creaționismul este peste tot.

Nu mă refer la originile vieții. Evoluția rămâne răspunsul preferat la această întrebare. Dar când vine vorba de crearea lumii moderne – perspectiva occidentală, liberală – negarea evoluției este peste tot. În zilele noastre, occidentalul consideră că valorile, obiectivele și intuițiile morale ale acestuia au apărut, aproape miraculos, din întunericul religiilor antice și al superstițiilor. Astfel de convingeri au ajuns în istorie, așa se presupune, complet formate și fără a depinde de credințe și practici anterioare.

Dar un istoric mai atent – unul care acordă atenție evoluțiilor culturale de-a lungul secolelor – va nega un astfel de creaționism. În special, el sau ea va vedea originile incontestabil creștine ale unei viziuni secular-liberale asupra lumii. Permiteți-mi să dau două exemple: știința modernă și Iluminismul. Ambele mișcări sunt centrale pentru imaginația occidentală și ambele prezintă semnele inconfundabile ale evoluției de la un strămoș comun.

Strămoșul comun este, bineînțeles, creștinismul.

(R)evoluția științifică

O povestire populară a istoriei științei sună cam așa. Era întuneric peste tot până când Nicolaus Copernic (1473-1543) a plasat soarele în centrul universului. În acest strălucit moment de inspirație, știința izbucnește ex nihilo (din nimic). Fără strămoși primitivi, fără forme intermediare – doar apariția, aproape complet formată, a unei specii nou-nouțe, numită „Metoda științifică”.

În această poveste, contextul trebuie minimalizat sau chiar negat. Faptul că pionierii științei au fost creștini în universități creștine care investigau natura în conformitate cu credințele creștine este considerat întâmplător. Este ignorată istoria din spate, în care filosofi precum Augustin (354-430), William de Ockham (1285-1347) și mulți alții au scindat „filosofia naturală” de ipotezele sale grecești. Acolo unde istoricii atenți ai științei se referă la evoluția unei discipline, înțelegerea noastră populară este aceea a unei revoluții copernicane – un moment de strălucire care să ne elibereze de întuneric.

Când vine vorba de originile științei, creaționismul este foarte răspândit. La fel și atunci când ne gândim la valorile liberale moderne.

(R)evoluția Iluminismului

În urma succeselor (r)evoluției științifice, gânditorii din secolele al XVI-lea și al XVII-lea au devenit din ce în ce mai încrezători în capacitățile noastre raționale de a explica lumea. Mișcarea filozofică care a apărut s-a autointitulat „epoca rațiunii”, în contrast cu fosta „epocă a credinței”. După ce au ieșit din „epoca întunecată” a creștinătății medievale, ei s-au autointitulat gânditori ai „Iluminismului”.

Această povestire a istoriei este, bineînțeles, creaționistă până în măduva oaselor.

În esență, povestea originilor sună astfel. Pământul era lipsit de formă și gol. Întunericul umplea pământul, până când… . „Să fie Iluminare. Și a fost Iluminismul.” Din neantul negru al „epocii întunecat” au apărut – cumva – valorile noastre liberale moderne: drepturile omului, egalitatea, libertatea, democrația, separarea bisericii de stat – toate elementele constitutive ale civilizației occidentale. În șase zile, în linii mari, a fost creată lumea modernă.

Dar dacă suntem în căutarea unor miracole, am ajuns cu 16 secole prea târziu.

Revoluția originală

Creștinii cred în revoluție. Dar, pentru noi, iluminarea a sosit în primul secol, nu în secolul al XVI-lea. Lumina adevărată, care luminează totul, a venit în lume (Ioan 1:9). Când privim în urmă la ultimele două milenii, reflectăm la un univers moral în expansiune, declanșat de un big bang atotputernic – când Isus a rupt lanțurile morții. Pe de o parte, putem evidenția exapansiunea organizațiilor caritabile, a spitalelor, a îngrijirii orfanilor, a educației, a drepturilor omului, a separării bisericii de stat – și, în cele din urmă, după cum am văzut, evoluția științei moderne. Toate acestea sunt valuri în expansiunea continuă a acestui „univers”.

Dar, mai direct, putem arăta spre biserica însăși, cel mai mare fenomen sociologic pe care l-a văzut vreodată lumea, care își continuă expansiunea globală, așa cum a prezis Hristos (Matei 16:18). La fel ca drojdia care lucrează prin aluat sau ca un bob de muștar care crește în cea mai mare dintre plante (Matei 13:31-33), aceasta este un fel de evoluție, dacă vreți. Evoluția teistă în cadrul istoriei.

Cu toate acestea, o astfel de evoluție istorică este întemeiată pe revoluția istorică supremă. Evenimentul cu adevărat creator al istoriei lumii nu a fost realizat de Copernic sau Kant, ci de Hristos. Mișcările mai târzii și mai puțin importante – (r)evoluția științifică și iluministă – sunt luminate și eclipsate de a sa. După cum observă istoricul Tom Holland, „rămânem copiii revoluției creștine: cea mai bulversantă, cea mai influentă și cea mai durabilă revoluție din istorie”.

Un text de Glen Scrivener pentru Gospel Coalition