Necredința, opiul maselor

Dar dacă necredința este adevăratul opiaceu al maselor – dacă necredința este analgezicul celor care se pretind viteji?

Linia ontologică a preistoriei liberalismului politic modern poate fi urmărit până la figurile lui Michel de Montaigne și Blaise Pascal. Marea luptă dialectică dintre rațiune și credință, bucurii instantanee și fericire veșnică, îl precede cu secole pe Marx și chiar secularismul iluminist.

Deoarece Franța secolului al XVI-lea era zguduită de vărsare de sânge legată de secte, Montaigne a afirmat, fără a renunța vreodată în mod oficial la credința sa, că principiul călăuzitor al vieții în sfera publică trebuie să fie „mulțumirea imanentă” – adică diversele moduri de căutare ale plăcerii. Fiecare trebuia să devină un pasionat sau un amator, fără a se lua niciodată prea în serios și trecând cu plăcere de la o activitate la alta. Dacă umanismul renascentist din secolul al XVI-lea a fost, în anumite privințe, o perioadă de probă pentru materialismul istoric care a ajuns să predomine în gândirea modernă, literatura și arta barocă din secolul al XVII-lea au fost, în multe privințe, precursorii marii renașteri religioase romantice de la începutul secolului al XIX-lea, care are ecouri până în prezent.

Pascal este faimos în ochii privitorului modern pentru „pariul” său, anume că, pariind pe Dumnezeu, nu ai nimic de pierdut și ai totul de câștigat. Dar gândirea lui Pascal reprezenta mai mult decât atât. Cel mai mare „pariu” filozofic al lui Pascal nu era doar că ar trebui să pariem pe Dumnezeu, ci că, în cele din urmă, gândurile despre eternitate – fie că este vorba de viața eternă sau de neantul infinit – nu pot fi evitate, indiferent cât de mult am încerca să ne distragem atenția cu alte lucruri.

„Nu avem nevoie de un suflet extrem de elevat pentru a înțelege că aici nu există o satisfacție reală și robustă, că toate plăcerile noastre sunt doar deșertăciune”, ne spune Pascal în „Scrisoare pentru aprofundarea căutarii lui Dumnezeu”.

În aceeași scrisoare, el continuă să caracterizeze două tipuri de ateiști: adevărații căutători, am putea să-i numim, și cei care se complac în opiul unei necredințe pe care nu o explorează.

„Nemurirea sufletului este ceva atât de important pentru noi, ceva care ne atinge în mod atât de profund, încât trebuie să ne fi pierdut orice sentiment pentru a fi indiferenți la cunoașterea datelor problemei… Așadar, interesul nostru primordial și datoria noastră primordială este de a ne ilumina cu privire la acest subiect, de care depinde întreaga noastră conduită. Și, de aceea, în ceea ce-i privește pe cei care nu sunt convinși, fac o distincție netă între cei care se străduiesc din toate puterile lor să se informeze și cei care trăiesc fără să fie tulburați sau să se gândească la asta.”

Mai există cu adevărat vreo îndoială, într-o lume în care poți comanda droguri la ușă și poți accesa pornografie de pe smartphone, despre ce fel de ateism de facto a îmbrățișat societatea noastră? Nu este oare societatea noastră, în mare, analfabetă din punct de vedere religios, sau „indiferentă”, în cuvintele lui Pascal, la argumente precum cele ale lui Toma din Aquino, din Summa Theologica, care demonstrează existența lui Dumnezeu?

Necredința este actualul opiu al maselor. Acordându-ne la plăcerile care ne distrag, de fapt ne dezacordăm; suntem cu toții dependenți de valul instantaneu de dopamină pe care ni-l oferă diversele distracții, de la jogging la consumul de droguri.

De fiecare dată când deschid o bere într-o după-amiază de vineri, îl recunosc pe Montaigne în mine însumi; și de fiecare dată când stau treaz noaptea, chinuit de griji, îmi imaginez că „Gândurile” lui Pascal, gândurile sale chinuite, au devenit ale mele.

Poate că este timpul pentru o schimbare de paradigmă în modul în care ne gândim la Dumnezeu în Occidentul secular modern. După două secole în care religiozitatea a fost considerată pe scară largă drept „opiul maselor”, este timpul să ne întoarcem privirile asupra celor care se simt confortabili în poziția de agnostici și ateiști. Lenea intelectuală le aparține. Așa cum spune Pascal: „Să reflectăm… și apoi să spunem dacă există vreo îndoială că singurul bine în această viață constă în speranța unei alte vieți.”

Un text de Kurt Hofer pentru First Things