Este sâmbătă și, în locul obișnuitului devoțional, vă las aici o poezie. În urmă cu o săptămână, vă aminteam superba sculptură realizată de Liviu Mocan, a ancorei aruncate în sus, sfidând gravitația. Poezia de azi ne vorbește despre un pom cu totul neobișnuit, pentru că are rădăcinile în sus, înfipte în cer. Nu mai spun nimic, pentru că nu aș dori să stric farmecul.
Poezia este preluată din volumul „Peisaj Lăuntric”, de Demostene Andronescu, Fundația Sfinții Închisorilor, Pitești, 2014, p. 49-52)
de Demostene Andronescu
Treceam prin viață-așa, ca orice om,
Și, fremătând asemeni unui pom,
Visam să înfloresc, să leg apoi
Și să rodesc- nu roade prea de soi,
Ci rodul simplu-al pomului de rând,
Ce crește pe oriunde și oricând
Și care, zdrențuit de vânt și ploi,
Își trage seva numai din noroi.
Dar, într-o zi, o pasăre străină,
Cu penele brumate de lumină,
Venind de pe tărâmul celălalt,
Roti deasupra mea în zbor înalt
Și poposind în ramurile-mi ciunte,
Își smulse-o pană și-ncepu să cânte.
Și cântecul ei sfânt, din alte sfere,
Ecou îndepărtat al altor ere,
Ca seva dulce-n ramuri mi-a pătruns-
O dată numai, dar a fost de-ajuns.
De-atunci un dor înalt, un dor fierbinte,
Îmi stăruie ca un blestem în sânge,
Sufletu-l cântă, inima îl plânge,
Și scos din lumea mea, dintr-ale mele,
Mă îndârjesc să-mi fac din frunze stele,
Să înfloresc luceferi și să am
Câte un cuib pe fiecare ram,
Dar nu de păsări, ci de îngeri care
Să scoată pui și-apoi spre cer să zboare.
Din ziua ceea, părăsind grădina,
Mi-am smuls din lutul reavăn rădăcina,
M-am rătăcit și am întors-o-n sus,
S-o trag de sus, din cer, nu din pământ.
Dar ramurile mele învățate
Cu sevă dulce trasă din păcate
N-au rezistat luminii și, pe rând,
Au prins a se usca, iar eu, plângând,
Am strâns tot verdele pe care-l am
ȘI l-am îngrămădit pe-un singur ram,
Am pus pe el și frunze, și petale,
Și-așa, cu celelalte ramuri goale,
Îmi pregătesc, în trunchiul chinuit,
Arome pentru rodu-nchipuit.
În jurul meu, stufoși, ceilalți fârtați
Peste zăplazuri mă privesc mirați,
Dar de-nțeles nu mă-nțelege unul
Și zic foșnind în sinea lor: nebunul.
Nemaigăsind pe coaja mea crăpată
Nici gâze, nici omizi ca altădată,
Mă ocolesc și mierla și lăstunul
Zicând în ciripitul lor: nebunul.
Și vântul sur, nomadul, călătorul,
În frunza mea vrând să-și doinească dorul,
Și-a destrămat prin crengi uscate fumul
Și-a zis trecând pe-alăturea: nebunul.
Și prietenii mei buni, ce până-acum
Mi-au fost tovarăși nelipsiți de drum,
Au dat din cap și, unul câte unul,
M-au părăsit zicând încet: nebunul.
Și când, mișcându-mi singurul meu ram,
Foșnesc din frunzele ce le mai am
Și-ngân sfios o melodie sfântă,
Ei, dându-și coate, zic: nebunul cântă.
Iar când omida îndoielii moale
Și duhul deznădejdii-mi dau târcoale,
Foșnesc uscat și sec din ramuri ciunge,
Ei dau din cap zicând: nebunul plânge.
De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină.
Și-ai fi de tot comună și banală,
Și viața ți-ar fi searbădă și goală,
Căci cei cuminți n-ar face rod niciunii
De n-ar muri, în locul lor, nebunii.
Photo by Irina Iriser on Unsplash
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează