Ne rugăm cu sfinții (1)-Simion Cubolta, Psalmul 139

Una dintre primejdii este că putem foarte ușor aluneca într-o atitudine fariseică, marcată de mândrie. Ajungem să credem că timpul de părtășie ne oferă merite suplimentare înaintea lui Dumnezeu, iar simpla practicare a obiceiului ne face mai buni ca ceilalți. O altă primejdie este aceea că timpul de părtășie se transformă într-un ritual mecanic. Citim rapid porția de texte alocate zilei, ne spunem rugăciunile și plecăm mulțumiți că ne-am făcut datoria.

Chiar dacă timpul de părtășie poate fi corupt de mândrie și poate deveni irelevant din pricină că e practicat mecanic, acesta rămâne valoros. Atunci când falimentăm într-un demers bun, nu abandonul, ci ajustarea este soluția.

Cele mai multe texte pe care le public pe această platformă sunt meditații pe marginea unor texte biblice din cadrul programului de citire zilnică a Bibliei pe care îl folosesc-Robert Murray M’Cheyne. Rugăciunea nu este însă mai puțin importantă. În ce mă privește, uneori aleg să mă rog, folosind rugăciunile altora. În cele din urmă, astfel de rugăciuni sunt Psalmii, care constituie cea mai mare carte din Sfintele Scripturi. Rugându-ne rugăciunile lui David și ale celorlalți autori ai psalmilor, învățăm să plângem, să mulțumim, să lăudăm, să cerem.

În cele ce urmează, vă las un psalm care nădăjduiesc că ne va conduce la o rugăciune mai profundă. Este Psalmul 139, trecut însă prin filtrul rugăciunii unui mare mărturisitor al lui Hristos din țara noastră, Segiu Grossu, care a scris sub pseudonimul Simion Cubolta. Să îl ascultăm, dar, mai cu seamă, să ne rugăm:

„Psalm

Psalm 139:1-2

Doamne, Tu mă cercetezi de aproape

Și-mi cunoști adâncile, sufleteștile ape…

Știi când ispitele înfrâng zăgazurile,

Știi toate bucuriile și toate necazurile,

Știi cântecul, dorul și visele,

Știi amintirile mele ucisele,

Știi piscurile înalte și căile,

Știi ghețurile și văpăile.

Știi când mă arde trufia

Tăgăduindu-Ți cerul și sfidând veșnicia;

Știi când fărădelegea mă apasă

Ca o pâclă amară și deasă;

Știi când mă urc și mă prăbușesc

În neputința omului firesc.

-Încotro mă voi duce departe de Tine?

La cine voi alerga, Doamne, la cine?

Spre care zări pașii goni-vor, și unde

Să-ncerc de ochiul Tău a mă ascunde?

Ca și pe Cain odinioară,

Osânda conștiinței mă doboară.

N-am tihnă, n-am puteri, n-am adăpost

-Sunt doar o biată navă fără rost

Ce-alunecă-ncărcată de păcate

Pe malurile vieții zbuciumate…

Doamne, Tu mă cercetezi de aproape:

Nu lăsa întunericul să mă-ngroape…

Răpește-mă, Doamne, păcatului,

Pune piedici Vrăjmașului, blestematului,

Strecoară-mi în suflet luminile,

Aprinde-mi dragostea, înflorește-mi grădinile,

Și ’nalță-mă, Doamne, și crește-mă,

Cu nașterea-a doua-nnoiește-mă,

Să-Ți pot cânta slavă cu îngerii,

Chiar și-n valea aceasta a plângerii…”

(Poezia este preluată din volumul „Mi-am zidit casa pe stâncă”, de Simion Cubolta, Editura Agape, Făgăraș, 2014, p. 8-9)