Natura căzută a omului. Idei de la fondatorul conservatorismului modern

Burke nu credea în bunătatea naturală a omului, ci în schimb credea că natura umană este dualistă:

„Trebuie să avem o credulitate mai mare decât  cea a copiilor pentru a crede că toți oamenii sunt virtuoși. Trebuie să fim mânjiți de o răutate cu adevărat diabolică pentru a crede că toată lumea este la fel de rea și coruptă. Oamenii sunt în viața publică ca și în cea privată, unii buni, alții răi. Faptul că unii se ridică, iar alții cad, sunt primele lucruri vizate de oricare politică adevărată”.

Burke credea că da, oamenii sunt capabili de un mare bine, dar sunt capabili și de un mare rău. El știa că trebuie să rămânem atenți la răul care se ascunde în mințile oamenilor. Burke credea că a bate monedă pe bunătatea din oameni și a ignora răul din ei ar invita la consecințe nefaste. „Nu există siguranță pentru oamenii cinstiți decât crezând în tot răul posibil al oamenilor răi și acționând cu promptitudine și fermitate în baza acestei credințe.” A crede că bunătatea naturală a omului ignoră potențialul răului lasă ușa larg deschisă pentru cea mai rea dintre posibilități.

Spre deosebire de Rousseau, lui Burke nu-i păsa atât de mult de intențiile unei persoane, preocupându-se mult mai mult de rezultate: „Cei care au cu adevărat bune intenții trebuie să se teamă să nu acționeze rău.” Rezultatele sunt singurele care contează, indiferent cât de bune sunt intențiile. Burke credea că a judeca o persoană în funcție de intenții în loc de rezultate era pur și simplu „un mod absurd de a judeca”.

Burke credea cu tărie că omul ar trebui să privească spre strămoșii săi ca sursă de conduită și înțelepciune: „Ne este teamă să punem oamenii să trăiască și să facă comerț, fiecare pe baza stocului său privat de rațiune, deoarece bănuim că stocul din fiecare om este mic și că indivizii ar face mai bine să se folosească de banca generală și de capitalul națiunilor și al veacurilor”.

Burke a înțeles că raționamentul natural al individului nu va fi niciodată la fel de profund ca înțelepciunea strămoșilor săi, moștenită prin tradiție și obiceiuri. El credea că privitul spre interior, așa cum susținea Rousseau, ne-ar precipita dispariția. Burke a înțeles că obiceiul, tradiția și legea erau „o alegere deliberată a veacurilor și a generațiilor; este o constituție făcută prin ceea ce este de zece mii de ori mai bun decât alegerea; este făcută de circumstanțele, ocaziile, temperamentele, dispozițiile și obiceiurile morale, civile și sociale ale poporului, care se dezvăluie doar pe parcursul unui timp îndelungat”.

Burke credea că moravurile și normele unei societăți sunt acumularea mai multor generații și, prin urmare, ele conțin înțelepciunea condiției umane. „Individul este nebun”, a postulat Burke, „dar specia este înțeleaptă.” Niciun individ nu poate poseda o cantitate suficientă de înțelepciune pentru a suplini obiceiurile, prescripțiile și tradițiile.

Noțiunile lui Jean-Jacques Rousseau sunt sursa modului în care sentimentele au devenit baza faptelor pentru liberalii contemporani. Edmund Burke, fondatorul gândirii conservatoare moderne, a contrazis faptul că sentimentele omului îl duc de cele mai multe ori pe acesta pe căi greșite, că „pasiunile îi forjează cătușele.” Viziunea mai realistă a lui Burke asupra celor două laturi ale naturii umane continuă să ghideze gândirea conservatoare și astăzi.

Un text de Steven Kellser pentru The Imaginative Conservative