Narnia a fost un vas Petri pentru C.S. Lewis

Chiar dacă C.S. Lewis a murit cu multe decenii înaintea nașterii Noilor Ateiști, el a predat și a scris într-o lume academică unde naturalismul, scientismul și umanismul secular erau în ascensiune, iar viziunea creștină era fie respinsă, fie redusă la sfera emoțională personală. În atmosfera sofisticată de la Oxbridge (termen folosit pentru a reuni cele două lumi academice de la Oxford și Cambridge), unde Lewis s-a mutat și a trăit, mulți profesori susțineau în mod natural că nu au existat miracole, că Isus a fost doar un om bun, de o etică impecabilă și că evoluția constituie o teorie care poate explica tot ce se întâmplă în jurul nostru sau experimentăm înlăuntrul nostru.

Drept răspuns pentru această paradigmă materialistă dominantă, una pe care el a îmbrățișat-o cu vehemență din adolescență și până în jurul vârstei de 20 de ani, Lewis a scris trei lucrări de apologetică care nu și-au pierdut valoarea. În “Creștinism pur și simplu”, el a pledat întâia dată pentru existența lui Dumnezeu din motive morale, iar apoi a clarificat învățăturile de bază ale Evangheliei, moralitatea biblică și teologia creștină. În “Problema durerii”, a împăcat omniprezența suferinței și durerii din lume cu Preabunul și Atotputernicul Dumnezeu al Scripturii. În “Despre minuni”, susține că minunile nu contrazic legile naturii, ci sunt în concordanță cu Dumnezeul dezvăluit prin Hristos și Biblie.

În timp ce apăra în mod viguros și totodată genial viziunea creștină, el apăra – în lucrări academice precum “The Allegory of Love” și “The Discarded Image” – creștinii Evului Mediu de acuzații populare, dar de cele mai multe ori false, precum ignoranța, superstiția și autoritarismul. În “Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr” și în “Marea despărțire” i-a atacat pe freudieni și marxiști prin analiza dimensiunilor teologice și psihologice ale păcatului și ispitei, susținând, chiar reformulând ușor, învățăturile creștine tradiționale despre rai și iad, salvare și osândă, îngeri și demoni.

Și chiar dacă asta ar fi fost tot ce a făcut și a scris Lewis, tot ar fi meritat titlul pentru cel mai mare apologet creștin al secolului al XX-lea. Dar nu s-a rezumat la atât. El a adunat cele mai bune argumente logice pentru deplina profunzime și anvergură a viziunii creștine și le-a transpus în 10 romane care constituie o pledoarie pentru creștinism într-o manieră imaginativă și profundă, care pătrunde în minte și inimă, deopotrivă. În timp ce “Trilogia Spațială” (ori a Răscumpărării) și “‘Till We Have Faces” câștigă de bună seamă tot mai mulți cititori pe an ce trece, cele șapte Cronici din Narnia rămân pietre de hotar în istoria apologeticii: lucrări care ne permit să privim creștinismul dintr-o nouă perspectivă, permițându-i să se desfășoare în afara lumii limitate.

În “The Case for Aslan: Evidence for Jesus in the Land of Narnia”, David Marshall merge până acolo încât descrie Cronicile din Narnia ca pe un fel de vas Petri literar. Așa cum oamenii de știință folosesc vasele Petri pentru a declanșa, iar apoi observa dezvoltarea bacteriilor, la fel și scriitori precum Lewis “construiesc lumi ale gândului, izolează personajele înlăuntrul lor, le oferă un mediu, apoi le privesc (de multe ori surprinși) cum reacționează.” Asta nu înseamnă că Lewis își manipulează sau infantilizează cititorii, așa cum a fost acuzat de unii, ci le oferă o fereastră a imaginației către modul în care lumea, și noi, funcționăm.

O lume experimentală

Narnia, susține Marshall, “nu e un refugiu către copilărie. E o realitate virtuală, un mediu în care Lewis creează o lume experimentală și descoperă adevăruri cu importante consecințe în viețile noastre. Narnia e un mediu controlat în care ideile despre credință și rațiune, viață și moarte, minuni și păcat, sunt izolate, cultivate, observate și testate în condiții critice.”

Puddleglum, de exemplu, e un personaj științifico-fantastic. Dar, în “Jilțul de argint”, atunci când acesta se folosește de pariul lui Pascal împotriva unei vrăjitoare care încearcă să-l convingă pe el și tovarășii lui că lumea lor e doar o iluzie, devine un filosof serios și accesibil al condiției umane. El îi învață pe cititorii moderni de toate vârstele arătându-le cum credința, în cuvintele lui Marshall, “nu înseamnă să crezi fără dovezi, ci în mijlocul confuziei, ispitei, fricii, și al vălului de ceață, personal sau colectiv.”

Marshall, autor, apologet, fost misionar în China, și fondatorul director al Institutului Kuai Mu Institute for Christianity and World Cultures, a combătut Noul Ateism timp de două decenii. În noua lui carte, el duce această polemică în Narnia, unde îi încurajează deopotrivă atât pe fanii, cât și pe criticii lui Lewis să fie ca Trumpkin, morocănosul, negativistul, necredinciosul gnom care, în “Prințul Caspian”, ajunge să creadă în Aslan și implicit în minunile și standardele sale morale. “Lewis lasă indicii în Narnia ca să-i ajute chiar și Trumpkinșii care studiază Noul Testament cu scepticism, să îl găsească pe adevăratul Aslan, pe care nimeni nu l-ar putea inventa”, scrie Marshall. “Aslan ne invită să jucăm rolul lui Trumpkin, să căutăm mult, să ne întindem mâinile, dar și să punem întrebări dificile.”

De-a lungul cărții “The Case for Aslan”, Marshall explică teme centrale narniene (și creștine) precum creația ex nihilo (din nimic), natura binelui și răului, unicitatea lui Aslan (Isus), precum și istoricitatea Învierii, împrumutând perspective de la Platon, filosoful Alvin Plantinga, psihologul M. Scott Peck, precum și de la teoreticieni ai designului inteligent. Cu toate acestea, atinge apogeul atunci când abordează cea mai controversată temă a Cronicilor: soarta lui Susan.

Spre sfârșitul “Ultimei bătălii”, cei șapte prieteni din Narnia (Peter, Edmund, Lucy, Eustace, Jill, Digory și Polly) se trezesc dintr-un accident de tren ca să afle că au ajuns în Țara lui Aslan (raiul). Tirian, ultimul rege al Narniei, e entuziasmat să îi întâlnească pe acești eroi mitici, dar rămâne uimit când află că Susan nu e printre ei. Susan, după cum se pare, nu mai e un prieten al Narniei, vânzându-și dragostea pentru Aslan pe niște nimicuri ca rujul, dresuri și invitații. Jill se plânge că Susan a făcut greșeala să se maturizeze, dar Polly, mai înțeleaptă, o corectează explicându-i că adevărata problemă a lui Susan e că nu s-a maturizat niciodată.

Potrivit lui J. K. Rowling, creatoarea lui Harry Potter, Lewis vrea să spună de fapt că Susan începe să devină interesată de sex. Pentru Philip Pullman, autorul trilogiei autodeclarată anti-Narnia și anti-trinitatea lui Dumnezeu “His Dark Materials”, incidentul cu Susan e o altă dovadă a caracterului misogin și anti-viață al Cronicilor. Dar pasajul nu spune nimic despre băieți sau sex, iar faptul că Lucy e cea mai matură spiritual dintre copii – cu Jill și Polly dând dovadă de mare curaj și înțelepciune -, neutralizează orice acuzații rudimentare de sexism.

“Rowling și Pullman”, explică Marshall, “au citit complet greșit povestea lui Susan. Problema ei nu era legată de sex sau de faptul că a crescut: avea admiratori în Narnia, la fel ca Domnul și Doamna Beaver, de altfel. Și <<judecata>> ei nu a fost iadul, ci a fost ratarea (temporară) a ceva ce ea a refuzat în mod conștient: i s-a oferit dreptul de om matur să nu participe la o petrecere unde nu dorea să se afle.” Lewis își arată respectul față de Susan oferindu-i autonomia să aleagă și să trăiască implicit cu consecințele alegerilor ei.

Defensiva lui Digory

Marshall reamintește de câteva ori problema lui Susan, deoarece știe că Rowling și Pullman ascund în spatele acestei critici o critică mai largă adusă creștinătății ortodoxe. Într-adevăr, pe la sfârșitul cărții, Marshall construiește un dialog interesant, dar convingător, în care Rowling și Pullman, împreună cu Robin DiAngelo și Ibram X. Kendi, critici și teoreticieni ai rasei, încearcă să “desființeze” seria Narnia datorită presupusului rasism și sexism prezent aici. Pentru a-l apăra pe Lewis și vasul lui Petri creativ, Marshall îl desemnează pe profesorul Digory Kirke.

Pentru Pullman, principala chestiune care justifică desființarea Narniei și pe Aslan, leul ei mesianic, “este trauma pe care omul vostru o cauzează tinerilor femei, făcându-le să se simtă vinovate de explorarea naturii lor sexuale! Vreți să duceți această discuție departe de ceea ce este: un reproș binevenit la adresa cruzimii acestui om [Lewis] pe care îl apărați cu neglijență.”

“Susan”, explică Kirke, “începe să se teamă de dragoste. Și asta, mă tem, așa cum spune Aslan, este o avertizare pentru lumea ta.” Neîncrezător și netulburat, Pullman răspunde: ”Poate nu cred în Dumnezeu, dar știu că dreptul de alegere al unei femei este sacru.” Răspunsul lui Pullman a stârnit aplauzele pe care acesta le aștepta de la mulțime, dar l-a și trimis direct în mâinile lui Kirke:

“Dacă e liberă alegere, cum ar putea alegerea cuiva să nu fie greșită? [Jane] Austen, [George] Eliot și surorile Bronte au creat lumi în care alegerea unei femei însemna ceva: o aventură, un resentiment, o vizită vicioasă la iubita nepotului, o alegere greșită a partenerului, toate aveau consecințe. Dar ‘a celebra alegerea’ fără a lua în considerare dacă acele alegeri au condus către rai sau iad, infantilizează femeile, susținând că de fapt le eliberează.”

“The Case for Aslan” este împânzită cu astfel de detalii, dar nu este o carte pe gustul oricui. Cei cărora le lipsește o cunoaștere temeinică a Cronicilor din Narnia și a lucrărilor de apologetică scrise de Lewis, cel mai probabil se vor simți pierduți, deoarece Marshall face adesea și haotic referință la multe dintre cărțile lui Lewis- chiar și patru într-o singură propoziție. Are de asemenea o slăbiciune în a se pierde în detalii, incluzând amintiri personale, care întrerup continuitatea argumentului.

Chiar și așa, cititorilor care, asemeni mie, le place să fie bombardați cu banalități care îl privesc pe Lewis și sunt dornici să urmărească argumentele creative ale lui Marshall, se vor găsi transportați într-o lume magică unde orice semn arată Calea, Adevărul și Viața.

Louis Markos, Christianity Today

Photo by Tim Alex on Unsplash