Naaman Sirianul – devoțional din 2 Împărați 5

Istorisirea relatată în 2 Împărați 5 ne este foarte familiară. Am auzit-o încă de la grupele de copii și tot acolo am văzut-o ilustrată pe flanelograf, chiar înainte de a o putea citi. Deși istorisirea ne este foarte familiară, aceasta este cu totul neobișnuită. Dacă 1 și 2 Cronici pun accentul pe împărăția din sud, Iuda, 1 și 2 Împărați accentuează istoria celor zece seminții din nord, Regatul lui Israel. Capitolul de față este însă neobișnuit, pentru că accentul este pus pe un străin: Naaman Sirianul. Trebuie să ne întrebăm care este motivul pentru care acestui străin îi este dedicat un capitol întreg din Sfintele Scripturi. (Ce-i drept, nu este singurul. Lui Rut îi este dedicată o carte întreagă, iar lui Nebucadnețar mai multe capitole din cartea Daniel.)

Aici nu putem oferi decât un răspuns parțial. V. 1 ne spune că „prin el (prin Naaman), izbăvise Domnul pe sirieni”. Ciudată afirmație, pentru că, de cele mai multe ori, citim că Domnul îi izbăvește pe evrei! Dumnezeul evreilor însă nu era, la fel ca celelalte zeități, un dumnezeu local. El era Dumnezeul întregului pământ. Chiar dacă Israel se afla în centrul planului Său de mântuire, El conducea și atunci istoria întregului pământ, în aceeași măsură în care o face și azi. Mai mult, intenția Lui a fost mereu ca poporul lui să fie o binecuvântare și o lumină pentru celelalte neamuri, așa cum, din fericire, se întâmplă în acest episod.

Vom face, și de această dată, câteva observații cu caracter aplicativ. Fiecare dintre acestea are în centru unul dintre personajele narațiunii.

În primul rând Naaman. Un om de succes din toate punctele de vedere. Și totuși, un om care trăiește o tragedie. Nu putem să nu observăm contrastul izbitor din primul verset: „Dar omul acesta tare și viteaz era lepros.” În ciuda aparențelor, lepra începuse să îi macine corpul, iar toate avantajele de care avea parte, precum prestanța sau bogăția, nu îi erau de niciun folos.

În al doilea rând, „fetița din țara lui Israel” (vezi v. 2). În multe feluri, ea este eroul acestei povestiri. Ce experiență dramatică: să fii răpită din țara ta, de lângă familia ta, și să slujești de acum ca roabă tocmai vrăjmașilor. Ce mare har însă să nu te amărăști, să nu fii cuprins de ură și de dor de răzbunare. Dimpotrivă, să dorești vindecarea vrăjmașului tău (șeful celor ce te-au răpit!) și să îi oferi vestea  bună că există vindecare. Oare nu aceasta este menirea fiecărui creștin?

În al treilea rând, împăratul lui Israel. Acesta nu are nimic de oferit. El nu tratează oportunitatea ca pe o posibilitate de a face bine, de a vesti măreția Dumnezeului său, ci ca o provocare la luptă.

În al patrulea rând, profetul Elisei. Cât de reconfortantă este atitudinea sa! El nu se ridică în picioare, nu îl întâmpină pe Naaman cu alai, nu îi face temenele. Naaman este un om ca toți ceilalți. Trebuie ajutat și îl ajută, dar nu îl flatează în acel mod dizgrațios în care noi o facem adeseori cu oamenii sus-puși. Elisei îi oferă, clar și simplu, soluția din partea lui Dumnezeu la problema lui. Să nu uităm nici refuzul lui Elisei de a primi vreun dar: altele erau preocupările sale în acele momente!

În al patrulea rând, Naaman. Acesta trebuie să se smerească. Cât de scandalos că Elisei nu iese la el. Cât de umilitor să se cufunde de șapte ori în Iordan. Oare nu își bate joc de el? Până azi, Evanghelia, soluția lui Dumnezeu la păcatul care ne roade și care aduce putrezire în fibra ființelor noastre, este scandaloasă. Apostolul Pavel spune clar că și iudeii și grecii sunt, deopotrivă, revoltați și o resping. Aceasta rămâne însă puterea lui Dumnezeu și unica soluție pentru mântuire. Odată cu mântuirea vine și transformarea vieții: de acum, Naaman nu mai dorește să se închine decât adevăratului Dumnezeu.

În al cincilea rând, Ghehazi. Textul este simetric. Unul este primit în popor și se bucură de binecuvântările adevăratului Dumnezeu. Unul cade și este exclus din părtășie, deși era tocmai robul lui Elisei! Atât de aproape de omul lui Dumnezeu, văzând minunile Domnului și totuși… Unul este vindecat, iar în celălalt pătrunde putrezirea. Să ne cercetăm chiar acum. Oportunitățile mari și începutul promițător nu garantează un sfârșit bun.