Moartea și învierea lui Bilbo Baggins

Fraza de început a romanului Hobbitul este una dintre cele mai faimoase prime fraze din întreaga literatură. Simplă și scurtă, la fel ca subiectul său, ea aprinde imaginația din momentul în care o citim. Ce ar putea oare să fie un hobbit?

Când ne gândim la hobbiți, ne gândim la juxtapunerea dintre „acasă” (home) și „obicei” (habit). Hobbiții sunt creaturi casnice și sunt creaturi ale obișnuinței. Lui Bilbo Baggins îi plac ceaiul și pâinea prăjită, gemul și murăturile; are dulapuri pline de haine și o mulțime de cămări pline de mâncare; îi place priveliștea de la propria fereastră și nu are nicio dorință de a vedea priveliștea de la ferestrele îndepărtate, cu atât mai puțin priveliștea de pe munții și văile îndepărtate. Este o creatură a confortului, dedicată confortului creaturilor. Mai rău, și aici se află rădăcina problemei sale, el este o creatură a confortului dependentă de confortul creaturilor. Este atât de posesiv cu bunurile sale încât este posedat de ele. Este prins în capcana propriei zone de confort auto-construite.

Nimic nu ar putea fi mai departe de mintea lui Bilbo Baggins, sau mai departe de dorința sa, decât perspectiva, sau amenințarea unei aventuri. În termeni creștini, Bilbo Baggins este dedicat unei vieți ușoare și ar considera că perspectiva de a-și lua crucea și de a urma calea eroică a sacrificiului de sine este complet indezirabilă. Petrecerea neașteptată de la începutul poveștii, în care obiceiurile zilnice ale hobbitului sunt perturbate de sosirea unor oaspeți nepoftiți, este, prin urmare, o perturbare necesară. Este intervenția în viața sa confortabilă a unui element de inconveniență sau suferință care servește drept semnal de alarmă și îndemn la acțiune. Gandalf îl prezintă pe reticentul Bilbo lui Thorin Oakenshield și celorlalți pitici pentru a-l determina pe acesta să se implice într-o aventură, al cărei scop este, în mod evident, recuperarea comorii piticilor, dar și, la nivelul moral la care funcționează povestea, îmbogățirea înțelepciunii și a virtuții, prin suferință și sacrificiu, a lui Bilbo însuși. Pierzându-și respectabilitatea burgheză, prețul pe care trebuie să-l plătească pentru a deveni un aventurier, el renunță la lume și la cele lumești în favoarea unui alt bun de mare preț.

Scopul călătoriei nu este bogăția materială, ci sănătatea spirituală. Aventura nu este, prin urmare, o simplă călătorie, ci un pelerinaj. Acest lucru este clarificat de Gandalf la sfârșitul călătoriei, când îl însoțește pe Bilbo acasă, în Comitat. „Dragul meu Bilbo!”, exclamă vrăjitorul. „Ceva se întâmplă cu tine! Nu mai ești hobbitul care ai fost”. Vrăjitorul, în înțelepciunea sa, își dă seama că hobbitul a crescut în statura morală, în înțelepciune și în virtute.

Când Bilbo ajunge în sfârșit acasă, la mai bine de un an de la plecare, este șocat să afle că locuința sa este scoasă la licitație și că, într-adevăr, cele mai multe dintre bunurile sale prețioase au fost deja vândute pentru aproape nimic. Licitația a fost anunțată ca fiind o vânzare a proprietății „răposatului Bilbo Baggins Esquire”, care era „presupus mort”. Putem să ne imaginăm reacția lui Bilbo, care a intrat la propria înmormântare, ca să spunem așa, și a declarat, după spusele lui Mark Twain, că informațiile despre moartea sa au fost cu mult exagerate.

Nu putem vedea „moartea” și „învierea” lui Bilbo la sfârșitul poveștii doar la valoarea lor nominală, ceea ce înseamnă că nu le putem vedea doar la nivelul literal al semnificației. Bilbo este „presupus mort” și totuși, în mod remarcabil, învie din presupusa sa moarte chiar în mijlocul „înmormântării” sale de facto. O astfel de „moarte” și „înviere” pare să ceară o legătură alegorică cu Scriptura. Revenind la cuvintele lui Gandalf cu puțin timp înainte ca Bilbo să ajungă acasă, putem vedea că Bilbo nu mai este hobbitul care a fost. El a fost „mort” înainte de a porni în aventura sa, sau cel puțin nu era pe deplin viu. Călătoria sa l-a schimbat. L-a adus la viață, sau cel puțin la plinătatea vieții. A fost moartea vechiului hobbit și nașterea celui nou. Fusese „născut din nou”. A fost un botez într-o viață mai adevărată, mai deplină. În acest sens, percepția învierii sale din morți este doar o recunoaștere literală a unei realități spirituale mai profunde. Bilbo fusese într-adevăr mort, dar acum este viu.

În ciuda noii vieți care este în el, sau poate din cauza ei, Bilbo este considerat mort în ochii lumii. Ni se spune că „își pierduse reputația… nu mai era chiar respectabil”. Pierderea unei astfel de reputații și a respectabilității lumești înseamnă foarte puțin pentru Bilbo cel „înviat”. Lui nu-i mai pasă de asemenea fleacuri. Dacă este mort în ochii lumii, el este mort și pentru lume. El nu mai caută lucrurile pe care lumea i le oferă, după ce a descoperit perla de mare preț pe care lumea nu o prețuiește.

Ni se spune că noul Bilbo „nu s-a supărat” de pierderea reputației și a respectabilității sale: „Era destul de mulțumit, iar sunetul ceainicului pe vatra lui era mai muzical decât fusese în zilele liniștite de dinaintea plecării neașteptate”.

Casa este mai dulce după absență. Totul devine nou, chiar și cele mai mici lucruri, mai ales cele mai mici lucruri, cum ar fi ceainicul de pe vatră. Noul Bilbo vede lucrurile vechi cu alți ochi și constată că sunt bune, ba chiar mai bune decât își imaginase vreodată că sunt.

În conversația finală dintre Gandalf și Bilbo, cu care se încheie povestea, Gandalf îi amintește hobbitului că el nu este decât o mică parte dintr-o imagine providențială mult mai mare:

„Doar nu crezi, nu-i așa, că toate aventurile și evadările tale au fost mânuite de un simplu noroc, doar în beneficiul tău? Ești o persoană foarte bună, domnule Baggins, și țin foarte mult la tine; dar, până la urmă, ești doar un micuț într-o lume mare!”

„Slavă Domnului!”, a spus Bilbo, râzând, și i-a întins borcanul de tutun.

Paradoxul final, demn de Chesterton sau chiar de Iisus Hristos, cel din urmă fiind maestrul paradoxului așa cum este maestrul tuturor celorlalte lucruri, este că scopul pelerinajului lui Bilbo a fost acela de a-i permite să crească suficient de mare pentru a ști cât de mic este. Cel mai mare dar pe care Bilbo îl primește din toate aventurile sale este sărăcia spiritului care îi permite să moștenească împărăția paradisului-cămin. Și cum orice cămin adevărat nu este decât o imagine și o prefigurare a Raiului pentru care suntem cu toții făcuți, împărăția de mărimea unui hobbit a lui Bilbo este mai aproape decât își dă seama de Împărăția lui Dumnezeu.

Când Gandalf proclamă că Bilbo nu mai este hobbitul care a fost, știm că s-a schimbat în bine. El nu-și mai pune inima în slujba posesiunilor sale lumești, ci caută în schimb acele comori ale inimii care se găsesc în înțelepciune și virtute. El este vindecat și este întreg. Hobbitul a dobândit obișnuința virtuții și, așa cum îi stă bine eroului oricărei povești bune, știe ce este necesar pentru a trăi fericit până la adânci bătrâneți.

Un text de Joseph Pearce pentru The Imaginative Conservative