Moara lui Dumnezeu – meditație din 1 Samuel 21 și 22

În primul rând, să observăm planurile tainice ale lui Dumnezeuși credința perseverentă a lui David.

În cap. 16 citim despre ungerea lui David ca împărat. Va trece însă multă vreme până când David va fi încoronat ca împărat al lui Israel. Este o perioadă sinuoasă, plină de necazuri, privațiuni și primejdii de moarte. De ce această lungă și (atât de) dureroasă paranteză? Dumnezeu își pregătea împăratul după inima Lui! Cu adevărat, David înțelege principiul enunțat în meditația de ieri: „Este bine pentru om să poarte un jug în tinerețea lui…” (vezi Plângerile lui Ieremia 3:27). David își poartă jugul cu demnitate și răbdare, iar, la vremea Lui, Dumnezeu îl înalță.

În al doilea rând, să observăm modul în care Saul se victimizează. Iată ce spune el: „Ascultați beniamiți! Vă va da fiul lui Isai la toți ogoare și vii? Va face el din voi toți căpetenii peste o mie și căpetenii peste o sută? Dacă nu, de ce v-ați unit toți împotriva mea și nimeni nu mi-a dat de știre despre legământul fiului meu cu fiul lui Isai? Pentru ce n-a fost nimeni dintre voi pe care să-l doară inima pentru mine și să mă înștiințeze că fiul meu a răsculat pe robul meu împotriva mea, ca să-mi întindă curse cum face astăzi?” (1 Samuel 22:7-8).

Parcursul lui Saul este unul cât se poate de tragic. Începând cu cap. 15, acesta realizează că din pricina neascultării și a nesăbuinței sale, și-a pierdut autoritatea de a fi rege și Dumnezeu l-a lepădat. Profetul Samuel i-a prezis ca va domni peste Israel, iar cuvântul s-a împlinit, în ciuda probabilității atât de mici. Saul însuși se miră atunci când aude profeția! (vezi 1 Samuel 9 și 10). Acum, același profet i-a arătat că domnia îi va fi luată. Oare nu ar fi fost de așteptat ca acest anunț să genereze plâns, smerenie, pocăință și o întoarcere autentică la Domnul? Nimic din toate acestea, însă. Pocăința este înlocuită cu victimizarea. În loc să își plângă păcatul și neascultarea, Saul își plânge de milă.

Saul continuă pe calea împietrii și, în continuare, se împotrivește cu o atitudine de rebeliune față de Cuvântul lui Dumnezeu. Deși Dumnezeu a afirmat clar că împărăția îi va fi luată, Saul, în nebunia lui, crede că ar putea totuși lupta cu Însuși Dumnezeu și ar putea păstra domnia. Astfel, mintea i se întunecă tot mai mult. Cuplat cu victimizarea, Saul începe să fie torturat de o mulțime de suspiciuni. El are senzația că toată lumea s-a unit împotriva lui, dorind să îi facă rău. Începe să „coacă” o mulțime de teorii ale conspirației care dansează în mintea lui tot mai necontrolat. Așa cum va arăta apostolul Pavel în Romani, una dintre cele mai cumplite forme de judecată apare atunci când Dumnezeu îi lasă pe oameni în voia minții lor blestemate.

În al treilea rând, să observăm atitudinea lui Doeg Edomitul. Acesta este un oportunist care prinde prilejul de a câștiga puncte în fața împăratului. Nu are prea multe de oferit, dar acele puține informații pe care le deține sunt de preț în fața lui Saul, în acel context. Doeg este convins că se poziționează de partea câștigătoare. Istoria însă îl va contrazice. Sforțarea lui Doeg de a accede un pic mai sus, înseamnă nenorocire pentru mulți ați oameni. Pentru a se ridica el calcă, literal, pe cadavre: „Doeg Edomitul s-a întors și a lovit pe preoți; a omorât în ziua aceea optzeci și cinci de oameni care purtau efodul de in” (vezi 1 Samuel 22:18). Pentru Doeg nu mai există nimic sfânt, cu excepția promovării sale.

O întreagă cetate este nimicită! Chiar așa! Nu putem să nu observăm cum Saul îi cruță pe amaleciți (vezi 1 Samuel 15), dar nimicește fără milă o întreagă cetate preoțească din Israel: „Saul a mai trecut prin ascuțișul sabiei cetatea preoțească Nob; bărbați și femei, copii și prunci, boi măgari și oi: toți au căzut sub ascuțișul sabiei” (vezi v. 19). Cu adevărat, Saul începuse lupta nebună împotriva lui Dumnezeu. Da, în acest punct, David era cel lovit și persecutat. Părea că el se află de partea greșită a istoriei. Cartea 1 Samuel ne învață însă că, nu de puține ori, aparențele înșală. Dumnezeu era în controlul istoriei. Era nevoie doar de puțină răbdare, pentru că, așa cum s-a pus, „moara lui Dumnezeu macină încet, dar foarte fin.”