Totuși, unele dintre aceste nebunii au avut o rezonanță mult mai mare. Una dintre marile dezbateri de la Stanford de la sfârșitul anilor ’80 a fost despre cursul de „Cultură occidentală”. Acesta era un fel de program de formare, un curs de un an pe care toți bobocii de la Stanford trebuiau să îl urmeze. Jesse Jackson a condus un protest la Stanford, scandând celebrul slogan: „Hei, hei, ho, ho, ho, cultura occidentală trebuie să dispară”. A fost un comentariu despre curs și despre cărțile studiate acolo, dar apoi și despre întreaga civilizație acoperită de curs – cumva un lucru foarte local și foarte universal în același timp.

M-am gândit să încep cu o lectură din cartea pe care David O. Sacks și cu mine am scris-o la câțiva ani după acest curs, „The Diversity Myth” (Mitul diversității) (1995). Primul capitol vorbește despre abandonarea marilor cărți de la Stanford și descrie unul dintre titlurile alese pentru a le înlocui în urma protestelor. Este vorba despre o piesă de Aimé Césaire intitulată „A Tempest” (O furtună), o repovestire a piesei lui Shakespeare, „Furtuna”, în care Caliban devine un fel de erou revoluționar. Magicianul Prospero este prezentat ca un imperialist malefic. Cartea culminează cu o tiradă a lui Caliban; aș vrea să citesc câteva rânduri, deoarece cred că surprinde temperamentul acelor vremuri, care par concomitent a fi de mult, mult timp lăsate în urmă și totuși de parcă s-au întâmplat ieri: „Și știu că într-o zi pumnul meu gol, doar atât, va fi/ suficient pentru a-ți zdrobi lumea. Lumea veche se destramă!/ Și apropo… ai o șansă să termini cu asta: poți să dispari din ochii mei”.

Așadar, ideea pe care am avut-o eu și prietenul meu David în „Mitul diversității” – și am continuat cu ea timp de 250 de pagini – a fost că tot ce este necesar este să descriem ce se întâmplă în turnul de fildeș, că dezvăluirea pericolelor va fi suficientă pentru a le dezamorsa. Cititorii noștri ar putea să se întrebe singuri: Ei bine, cum se compară asta cu Shakespeare? Este un avans? Este o carte grozavă? Este cu adevărat multiculturală? Este cu adevărat despre culturile non-occidentale? Sau este doar un fel de cruciadă tendențioasă de stânga împotriva Occidentului? Ideea era că ar trebui să prezinți acest tip de argumente, iar acest lucru ar fi cumva suficient pentru a câștiga dezbaterea. Trebuie doar să devoalezi puterea, iar asta va rezolva toate problemele.

Și, bineînțeles, o mare parte din cartea „Mitul diversității” documentează lucruri adevărate, dar incredibil de stupide: o temă de casă de a realiza un ziar aztec din anul 1524; schimbarea cerințelor curriculare pentru a include cursuri precum „Probleme în autoapărarea pentru femei” și „Cultura americană a băuturii și a drogurilor”, aceasta din urmă culminând cu o „petrecere a clasei”, în care studenții au fost încurajați, desigur, să bea și să se drogheze; inițiative legate de viața studențească, cum ar fi „Concursul de evaluare a prezervativelor”, în cadrul căruia aceste produse au fost evaluate în ceea ce privește categorii precum „gustul” și „sentimentul de siguranță”; sau refuzul administrației Stanford de a acoperi găurile tăiate în toaletele din bibliotecă și cafenea, folosite pentru acțiuni indecente.

Am depus atât de multă muncă pentru a documenta aceste nebunii, încât totul a devenit foarte ușor. Unul dintre prietenii mei liberali mai inteligenți a spus: „Poate că tot ce descrieți e adevărat, dar nu e oarecum pornografic, Peter? Ne dai doar o grămadă de pornografie în carte și asta nu schimbă cu nimic situația”. Există ceva adevărat în asta. O parte din provocare a fost să explic de ce cineva care nu a mers la Stanford ar vrea să citească această carte. Răspunsul a fost: „Ei bine, ideile au consecințe, iar aceste idei se vor răspândi de la universitate în restul societății”. Dacă nu suntem atenți, se va deschide cutia Pandorei.

Acest lucru a fost respins ca un argument foarte, foarte artificial în 1995, deși acum nu pare să fie așa. Când mă uit în urmă la „Mitul diversității”, aproape trei decenii mai târziu, încă mai cred că aproape fiecare punct pe care l-am susținut a fost corect. Sunt foarte puține lucruri în neregulă, ceea ce este atât satisfăcător, cât și deprimant. Simplul fapt de a avea pur și simplu dreptate cu privire la anumite probleme – și toți cei de aici, care duc aceste bătălii de zeci de ani, știu acest lucru – nu a făcut o breșă în agenda mai largă a diversității. Pe atunci, „multiculturalismul” era termenul general pentru această ideologie monstruoasă; astăzi, se autointitulează „woke” și luptă pentru „diversitate, echitate și incluziune”. Problema nu a făcut decât să ajungă la metastază. Noi nu am schimbat nimic. Există ceva ce am ratat cu totul în această dezbatere? Ce se întâmplă cu adevărat?

Pentru a încadra mai bine această întrebare, mă voi referi la o parte ce cred că a rezistat destul de bine din „The Diversity Myth” – titlul. Este un titlu ambiguu. Poți pune accentul pe oricare dintre cele două cuvinte. Dacă se pune accentul pe „diversitate”, înseamnă că diversitatea nu este reală, este o ficțiune. Nu există un multiculturalism real, ci unul monocultural. Agenda nu este non-occidentală, ci este anti-occidentală. La Stanford, de exemplu, inițiativele multiculturale au fost finanțate prin tăierea bugetelor departamentelor de limbi străine ale universității. Nu ai diversitate atunci când aduni oameni care arată diferit, dar care vorbesc și gândesc la fel.

Dar a existat întotdeauna un sens secundar al titlului, în care accentul se pune pe cuvântul „mit”. În loc să respingem din start termenul „diversitate”, haideți să acceptăm că nu avem nicio idee despre ce înseamnă. Este ca un fel de idol sau zeu fals pe care societatea noastră îl venerează. Este extraordinar de greu de identificat – de fapt, la Stanford, cei însărcinați cu definirea „multiculturalismului” în anii 1990 au făcut-o în cei mai vagi termeni imaginabili, ca și cum ar fi protejat misterul unui cult. Ce este clar e că suntem adunați în jurul altarului diversității, venerându-l și onorându-l ca pe cel mai de preț lucru.

Așadar, întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem este următoarea: venerând diversitatea, făcând din ea cea mai înaltă valoare, ce anume ne lipsește? Este acesta un exercițiu de redirecționare a atenției, un fel de spectacol de magie în care te uiți la magician și nu observi figurantul care sare în sus și în jos în spatele scenei?

Va urma.

Un discurs de Peter Thiel pentru New Criterion