Mentalitatea medievală a lui Putin

Doar un nebun ar vorbi astfel unui rege medieval. Însă, povestea spune că Eduard a fost mustrat, reamintindu-i-se de dreptul său la coroana Franței (ca nepot al lui Filip al IV-lea). “Dacă mi se aduce acuza de <<laș>>, ar trebui să mă apăr”, spune regele. “Jur și îi promit lui Dumnezeu din ceruri și Maicii Sale, că înainte ca anul acesta să se sfârșească… voi trece marea împreună cu supușii mei, voi da foc Franței și-mi voi aștepta dușmanul de moarte, Filip al VI-lea, care poartă însemnul florii-de-crin.”

“Jurămintele bâtlanului” este o operă de ficțiune, o satiră flamandă despre setea de sânge a Angliei, care va alimenta Războiul de o Sută de Ani dintre aceasta și Franța. În poem, Eduard nu este singurul antrenat în acest spirit belicos. Lorzii și doamnele de la curte descriu carnagiul care va urma ca o expresie a dragostei, curajului și spiritului creștin. Walter of Manny (care se va dovedi a fi un soldat extrem de brutal), se jura că va da foc unui oraș francez, îl va distruge și îi va omorî locuitorii “lăsându-i cu gura căscată”. Un altul spune: “Nu voi cruța nici biserică, nici altar, nici vreo femeie însărcinată care îmi va ieși în cale”. Până și regina însărcinată spune macabru: “Rodul nu-mi va părăsi trupul până nu mă vei duce în Flandra. Și dacă este gata să se nască înainte acea vreme, mă voi străpunge cu un cutit de oțel. Astfel, sufletul îmi va fi pierdut și rodul va pieri.”

La fel ca orice altă satiră de calitate, opera  “Jurămintele bâtlanului” a supraviețuit mai bine decât propaganda pe care a luat-o în derâdere. În timp ce cititorii flamanzi ai secolului al XIV-lea ar fi considerat-o comedie neagră, a existat un substrat întunecat care rămâne valabil și în zilele noastre: pe timp de război, dictatorii își îmbracă sadismele și agresiunea cu pretexte nobile. Fără a ține seama de pretențiile grandioase ale lui Eduard al III-lea, expediția acestuia în Franța și Țările de Jos a însemnat terorism al pământului pârjolit. În timpul raidului lui Henri de Grosmont din 1346, citând doar un exemplu, englezii au petrecut mai mult de o săptămână jefuind orașul Poitiers și măcelărindu-i locuitorii. Numeroase biserici și mănăstiri au fost distruse, clericii fiind omorâți sau luați prizonieri. Acesta e același Henri care va fi celebrat ca erou de război, iar mai târziu în viață, autor și creștin penitent devotat.

Creșterea nivelului de naționalism a însemnat că dictatorii nu mai pot purta războaie sau comite agresiuni folosind limbajul ambițiilor personale sau dinastice. Metoda modernă este de a se prezenta pe sine ca un campion a unei comunități victimizate istoric, deposedată de demnitate și teritorii. Totuși, obsesia lui Vladimir Putin de a restaura gloria Republicii Sovietice și de a redesena harta în așa fel încât să corecteze nedreptățile imaginare suferite este un reflex pe care belicoșii dinastiei Plantagenet și satiriștii l-ar recunoaște. Același lucru este valabil în cazul atacurilor lui Putin asupra țintelor civile și planul aparent de a încercui centrele importante ale Ucrainei. Eduard al III-lea a înfometat orașul Calais. Putin ar putea face la fel în Kiev.

Cu o săptămână în urmă, Putin a încercat să își justifice invazia neprovocata, acuzând națiunile occidentale de un complot pentru a distruge Rusia prin încălcare teritorială și prin “degradarea și degenerarea” valorilor tradiționale slavone. Putin a sugerat că guvernul Ucrainei este condus de o grupare neo-nazistă care amenință cu genocidul cetățenilor vorbitori de rusă. Toate acestea sunt într-atât de necinstite, încât nu ne putem imagina că cineva le-ar crede. Ambii părinți ai președintelui  Volodymyr Zelenskyy sunt evrei. Cel puțin patru dintre rudele apropiate ale bunicului său au murit în Holocaust. Cu toate acestea, mulți rămân sub vraja lui Putin, în special acei ruși ai generațiilor anterioare, nerăbdători să îi învinovățească pe cei din afara țării de rușinea și sărăcia asociate cu destrămarea URSS. Este o perspectivă care susține onoarea și răzbunarea, în timp ce tratează civilii nevinovați ca pe actori ai istoriei. Tot acest proiect dezastruos se pare că a devenit valența concepției eronate de sine a președintelui, de salvator al Rusiei.

În ultimele ore ale victoriei colosale a lui Eduard al III-lea la Crécy în 1346, regele Ioan al Boemiei a galopat într-o ploaie de sulițe și săgeți engleze, pentru a putea da o singură lovitură de sabie unui soldat inamic înainte de a muri – un act sinucigaș pe care regele orb l-a preferat rușinii care urma înfrângerii. “Absit, ut rex Boemie fugeret.” Părerea mea este că Ioan avea mintea întunecată, din moment ce nu și-a pierdut doar viața lui pentru o cronică favorabilă a unui război deja pierdut, ci și viața camarazilor săi, ai căror cai erau legați cu sfoară de al său. Însă, pentru mintea medievală, viață fără onoare era o pedeapsă. De aceea, “Ioan cel Orb” a devenit un erou pentru unii, iar regele Filip al IV-lea al Frantei, care s-a retras cu înțelepciune când Crécy s-a transformat într-un haos, a fost înmormântat ca un ratat. Dacă ar avea de ales între aceste două roluri eduardiene, sunt sigur pe care l-ar alege Putin. Nu cred că i-ar păsa de câți oameni sunt legați de calul său atunci când și-ar juca ultima carte.

În ultimele versuri ale “Jurămintele bâtlanului”, autorul oferă un final optimist ridiculizat, spunând că în timp ce “mulți oameni buni vor pieri” în război, regina a născut un copil sănătos la Antwerp, împlinindu-și astfel jurământul. Faptul că Putin nu ar considera această operă o satiră mă sperie, iar faptul că acest războinic al secolului XXI este dotat cu arme de milioane de ori mai destructive decât arcul și catapulta, îmi îngheață sânge în vine.

Jonathan Kay, Quilette

Sursa foto: Edward III Crossing the Somme, Benjamin West