Materialismul de consum și speranța creștină (III)

Esența moralității

Haideți să încercăm să ne îndreptăm treptat spre datele problemei. Am spus că ceea ce este moral și-a pierdut evidența. Doar un număr mic de oameni din societatea modernă vor crede în existența unor porunci venite de la Dumnezeu și încă și mai puțini sunt convinși că aceste porunci – dacă există – sunt transmise fără erori prin intermediul Bisericii, al comunității religioase. Ideea că voința Altuia – voința Creatorului – are o chemare asupra noastră și că ființa noastră devine așa cum trebuie să fie prin armonizarea voinței noastre cu voința sa este un concept străin unei mari părți a omenirii. Ideea că El este activ în mijlocul nostru sau că omul se află sub voința sa pare, pentru cei mai mulți, o imagine naiv antropomorfă a divinului prin care omul însuși este supraevaluat. Or, conceptul unei relații personale între Dumnezeu și fiecare persoană în parte nu lipsește cu siguranță din istoria religioasă și morală a omenirii, dar este limitat în forma sa pură la domeniul religiei biblice. Totuși, ceea ce a fost mai întâi de toate comun întregii omeniri premoderne se situează de fapt pe aceeași linie: convingerea că în ființa omului se află un imperativ, convingerea că omul nu concepe el însuși morala prin calcularea oportunităților, ci mai degrabă o descoperă în ființa lucrurilor.

Cu mult înainte de izbucnirea terorismului și de invazia drogurilor, autorul și filozoful englez C.S. Lewis a atras atenția asupra pericolului grav al desființării omului, care constă în prăbușirea fundamentelor moralității. El a pus astfel accentul pe sensul omenirii de care depinde continuarea omului ca om. Lewis arată continuitatea acestei idei cu o privire asupra tuturor marilor civilizații. El se referă nu numai la moștenirea morală a grecilor și la articularea ei particulară de către Platon, Aristotel și stoici. Aceștia intenționau să-l conducă pe om la o percepție a rațiunii în ființa sa și, de aici, să insiste asupra cultivării „înrudirii ființei sale cu rațiunea”. Lewis amintește, de asemenea, de ideea de Rta din hinduismul timpuriu, care afirmă armonia dintre ordinea cosmică, virtuțile morale și ritualurile din temple. El subliniază într-un mod special doctrina chineză a lui Tao în Abolirea omului (1943):

„Este natura, este calea, drumul. Este calea pe care merge universul… Este, de asemenea, calea pe care fiecare om ar trebui să o urmeze imitând această progresie cosmică și supracosmică, conformându-și toate activitățile acestui minunat exemplar.”

Lewis se referă de asemenea la legea lui Israel, care unește cosmosul și istoria și care se dorește a fi, înainte de toate, expresia adevărului despre om, la fel de mult ca și a adevărul despre lume.

O apreciere a marilor civilizații dezvăluie diferențe de detaliu, dar mult mai evidentă decât aceste diferențe este marea tensiune comună care se dezvăluie ca dovadă timpurie a activității umane de a trăi: învățarea valorilor obiective care se manifestă în ființa lumii, credința că există atitudini care sunt adevărate, în acord cu mesajul „Totului” și, prin urmare, bune, și că există și alte atitudini care sunt contrare ființei și, prin urmare, sunt greșite pentru pentru toți.

Omenirea modernă a fost convinsă că valorile morale umane sunt radical opuse unele altora, în același mod în care sunt și cele religioase. În ambele cazuri, se ajunge la concluzia simplă că toate acestea sunt invenții umane a căror absurditate o putem în cele din urmă detecta și înlocui cu o cunoaștere rezonabilă. Acest diagnostic, însă, este extrem de superficial. El se agață de o serie de detalii care sunt puse la întâmplare, unul lângă altul, și astfel ajunge la banalitatea intuiției sale superioare. Realitatea este că intuiția fundamentală privind caracterul moral al ființei însăși și necesitatea armoniei între existența umană și mesajul naturii este comună tuturor marilor civilizații; astfel, marile imperative morale sunt și ele un bun deținut în comun. C.S. Lewis a exprimat acest lucru cu emfază atunci când a spus:

„Acest lucru, pe care eu l-am numit Tao din comoditate și pe care alții îl pot numi lege naturală, sau morală tradițională, sau primul principiu al rațiunii practice, sau ideile prime, nu este unul dintre o serie de sisteme de valori posibile. Este singura sursă a tuturor judecăților de valoare. Dacă este respinsă, orice valoare este respinsă. Dacă se păstrează vreo valoare, aceasta este păstrată. Efortul de a o respinge și de a ridica un nou sistem de valori în locul ei este autocontradictoriu.”

Crearea pseudoștiinței: abolirea omului

Problema modernității, problema morală a timpului nostru, constă în faptul că s-a separat de această idee primordială. Pentru a înțelege cu adevărat acest proces, trebuie să-l descriem și mai în detaliu. Este caracteristic minții științifice să creeze un abis între lumea sentimentelor și cea a faptelor. Sentimentele sunt subiective; faptele sunt obiective. „Faptele” – adică acele lucruri care pot fi determinate în afara noastră – sunt numai „date”, detalii fără acoperire. Adăugarea la atom, dincolo de determinările sale matematice, a unor proprietăți suplimentare de natură, să spunem, morală sau estetică, este privită ca o fantasmă pur și simplu dezlănțuită. Această reducere a naturii la date demonstrabile și, prin urmare, maleabile, are consecințe: niciun mesaj moral din afara noastră nu mai poate ajunge la noi. Morala, la fel ca și cea religioasă, aparține domeniului subiectiv; nu are loc în domeniul obiectiv. Dacă este subiectivă, ea este compoziția omului. Ea nu ne precede; noi o precedem și o creăm.

Această mișcare de „obiectivare”, care „ajunge la sursa” lucrurilor și le face controlabile nu recunoaște nicio limită a ființei sale. Auguste Comte enunțase deja un principiu pentru un fel de fizică a ființei umane. Încetul cu încetul, cel mai dificil obiect al naturii ar trebui să devină inteligibil pentru știință – adică să fie supus cunoașterii științifice; acest obiect este omul. Omul va fi atunci la fel de bine înțeles precum este deja materia.

Psihanaliza și sociologia sunt instrumentele fundamentale pentru a face valid acest postulat. Se pot explica acum (așa se pare) mecanismele prin care omul a ajuns să creadă că natura ar putea exprima o lege morală. Este adevărat: omul complet transparent nu mai este deloc un om. Prin natura unei astfel de percepții, el nu poate fi decât un simplu detaliu; „A «vedea prin» toate lucrurile este același lucru cu a nu vedea”, nota Lewis. Teoriile evoluționiste elaborate pe baza unei viziuni atotcuprinzătoare a lumii pecetluiesc soarta acestui tip de viziune și încearcă, de asemenea, să o compenseze. Desigur, așa cum se spune, nimic nu are logică – sau, mai corect, totul este așa cum este din cauza logicii simple a datelor.

Se poate chiar reconstrui acum cursul pur mecanic al dezvoltării lumii în doctrina perfectă a evoluției, cu teoriile sale despre șansă și necesitate. „Evoluția” trage concluzia că imitarea succeselor sale ar trebui să fie noua morală: scopul evoluției este supraviețuirea și perfecționarea speciei. Supraviețuirea optimă pentru specia umană ar fi, așadar, valoarea morală de bază, iar regulile pe care le stabilește cineva pentru a atinge acest obiectiv ar fi singurul sistem moral. Este evident că acest lucru reprezintă o întoarcere la înțelepciunea morală a naturii. În realitate, stăpânirea lui Dumnezeu este acum lipsită de sens, deoarece evoluția ieșită din ea însăși este lipsită de sens. Calculul probabilităților și al puterii este cel care deține acum controlul. Moralitatea a fost erodată, iar omul ca ființă umană s-a uzat odată cu ea. Nu mai este prudent să ne întrebăm de ce ar trebui să ne agățăm de acest tip de supraviețuire.

Un discurs de Benedict al XVI-lea în 1988